Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 10

Șareta cu pâine ajunge joia. Nu e trasă de un cal năzdrăvan, ci chiar de Isus. Căci Isus e cel care are pâine și tot el e cel care o împarte. Isus trage din greu la șaretă. Pufăie. Fornăie și asudă. Când și când, întinde mâinile în față, cât să-i vedem caielele în care au fost bătute. Sângerează mâinile lui Isus. Sângerează cu boabe de grâu. Altădată, când e prea cald, sângerează cu ploaie. Dar asta numai dacă fetele se adună în cete și-ncep să cânte atât de tare până se aude pe lumea cealaltă: Hai, ploiță, hai! / Udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai! În timpul ăsta, noi, cei mici, aprindem focuri și aruncăm în ele păpuși făcute din frunze uscate de porumb. Paparudă-rudă, / vino de ne udă! Iar ploaia vine numaidecât. Întâi se adună norii care, până atunci, au stat ascunși în scorburi. Sau în vizuinile iepurilor. După care încep să alerge pe cer și, în cele din urmă, ploaia coboară cu stropi mari și rari, de parcă ar boci babele. Șareta vine agale. Se bălăngăne în stânga și-n dreapta de parcă ar călca pe ape. Iar apele se mișcă și ele, ca bătute de vânt. Sunt ape pline de praf. Și se stârnesc de la un capăt al satului până la celălalt, care e cam în dreptul picioarelor. Căci și satul ăsta e ca un om. Dar ca un om mare. Are brațe pe care le ține pe lângă drumul principal. Nasul este clopotnița. Ochii, normal, sunt fântânile. Câteodată, acestea, de sete, fie fug, fie se usucă. Dacă fug fântânile, înseamnă că vine războiul. Dacă se usucă, asta înseamnă că satul rămâne orb. Iar întunericul din ochii satului se șterge numai cu gaz de lampă. Când nu există gaz de lampă, îl poți șterge cu opaițele de la icoane. Pastorul este cel care împarte pâinea. Două la Mareșăleasa, două la Piticu... La Bețivu, adică la tata, șareta de pâine ajunge ultima. E și normal, casa noastră se află chiar la marginea satului, între triaj și gârlă. Iar noi o așteptăm în dreptul porții, cam pe la amiază, când soarele e atât de iute că te face să-ți usture pielea. Până atunci, ne strângem sub liliac și ascultăm cum vorbim din burtă. Când e acasă și ne aude, tata spune că se ceartă mațele. Mama, însă, crede că ne vorbește sufletul. Căci sufletul trăiește în burtă, chiar sub coaste. Iar din coaste, dacă nu știați, se fac femeile. Cine are nevoie de o femeie, își scoate o coastă, apoi așteaptă să se facă noapte, pentru ca stelele să poată sufla peste ea. Dacă peste coastă torni două firicele de zahăr, femeia va fi dulce. Dacă torni pământ, femeia va muri înainte de cântatul cocoșilor. Pastorul vorbește cu mama. O dojenește. Dacă tata era acasă, era mai simplu. Îl repezea cât se poate de repede: Îți fut morții-n cur! Iar pastorul nu are curaj să-i răspundă tatei. De regulă, pune capul în pământ. Apoi își vede de drum. De data asta, însă, tata nu e acasă. Iar pastorul prinde curaj. Femeie, dar copiii tăi n-au chiloți pe ei! Dar nu mai auzim ce spune mama, căci am și înșfăcat două pâini mari, rotunde, cu coajă care-ți crapă-ntre dinți. E bună pâinea. Tare bună! Dacă mănânci pâine cu apă, rămâi sătul mult timp, cam două zile și încă două zile. Dar noi mâncăm pâinea cu dulceață. Știe și Călin lucrul ăsta. Călin e un băiat din vecini. Ai lui, normal, sunt bănățeni și au venit de la marginea țării. Vine repede-repede Călin. Se uită la pâine și apoi la dulceață. După care întreabă: Îi dai și lui Călin dulceață? Dar noi avem dulceață cât să împărțim la tot satul. O ținem într-un sac de rafie, imediat după ușă, unde e locul meu secret. Așa că apuc o mână de dulceață și încep să împart: puțină lui Mihăiță, puțină lui Călin, puțină mie. În final, vine și mama și se ia cu mâinile de cap. Mă, năzdrăvanilor, nu v-am spus să nu mai umblați la sacul cu sare? Dar sarea e cea mai bună dulceață. Ea crește în copac și se face din pietre care cântă. Mama nu știe asta, așa că ne lasă în pace. Dulceața din sare e mai bună decât orice. Dacă torni sare pe sperietori, acestea nu mai putrezesc niciodată.