Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - 36

Avea dreptate mama când spunea că este bine la orfelinat. Mihăiță, fratele meu, stă tot aici, dar într-o altă clădire, pentru ăia mici. Sunt tuns la chelie și semăn cu un pui de vrabie, adică tremur din tot corpul și-mi este foame tot timpul. Dar e bine! Seara, ne adunăm în camera de studiu care, în același timp, e și cameră de joacă, și ne uităm la videoproiector, împreună cu Doamna. E ca la cinema, numai că nu cumpără nimeni bilet. Doamnea e cea care ne explică imaginile colorate, la care nu ne săturăm să privim, deși le-am văzut și aseară, și-n fiecare seară, și-o să le vedem și în seara care o să vină mâine. Pe un ecran, sunt nște copii care au plecat la pescuit. Au o barcă roșie, ca gingiile, după ce ai mâncat mămăligă fierbinte. Sau ca miezul de pepene. Eu sunt cel care conduce barca! Se duc să prindă pește, dar pe mare, unde sunt valuri uriașe, cât un bloc, dar și balene. Eu n-am prins balene, ci doar guvizi bulbucați și de culoarea nisipului, pe malul privalului. Copiii prind un pește-spadă, care e un fel de rechin, deci are dinți de metal, ca fierăstrăul cu care bunicul a tăiat salcâmul din curte, după ce a murit bunica. Peștele ăsta, însă, în loc de nas are o țepușă lungă de o sută de metri. Dacă te împunge cu ea, mori și te iau dropiile pe lumea cealaltă, pe unde aleargă ele, când bate vântul. Iar nouă ne este frică de dropii! Așa că țipăm. Noroc cu mine, care știu ce trebuie făcut: scot din buzunar un balon galben, ca o bășică de porc, și-l umflu cât mă țin puterile. Peștele-spadă, care e prost de bubuie, vine cu țepușa și sparge balonul, care pocnește, iar el se sperie și fuge. Gata, am scăpat! Apoi ne jucăm fel de fel de jocuri. Ciuciu, că e aici un băiat căruia noi așa îi spunem, deși pe el îl cheamă Toader Anton, e cel care știe cum se fac copiii cu adevărat. El mai are cinci frați, care sunt și ei la orfelinat, dar nu aici, ci la altul. Noi credem că el a fost și la școala de corecție. E mai deștept ca noi: când vorbește, își ține mâinile în buzunarele de la pantaloni și, înainte să răspundă, își acoperă o nară cu un deget și-și suflă nasul. Știe și să scuipe printre dinți! E mereu pedepsit de Doamna, fiindcă vorbește prostii. Spune că copiii se fac simplu: Pula-n pizdă, fraierilor! Iar noi râdem de ne prăpădim. Părinții lui sunt acasă la el. Despre ei spune așa: Le fut morții-n cur, că ei stau și se fute și pe mine mă ține la orfelinat! E cel mai curajos dintre noi. Când o să fie mare, spune c-o să se facă aviator și nu bulangiu, ca ta-su. Un bulangiu, ne-a spus el, e un bulangiu. Atât! Eu știam că trebuie să te săruți franțuzește, ca să faci copii. La fel ca țiganii, cu limba, bleah! Însă Ciuciu ne arată cum: merge și dă din cur, ca Petrică-Nebunul, omul ăla de care râdeam cu Cristi, vecinul meu de la patru. Apoi mai e și Ancuța. Ea nici nu mănâncă și plânge din orice. Părinții ei, așa ne spune, au divorțat. Și-au împărțit toate mobilele: televizorul, frigiderul Fram, păturile, cratițele și păpușile ei. Pe ea n-au avut cum s-o-mpartă, așa că a ajuns aici. Mie îmi place de Ancuța! I-am și spus că vreau să fie nevasta mea. Ea sau Irina, nu m-am hotărât încă. Mai fug pe la bucătărie, când nu este îngrijitoarea atentă și stă și bea cafea și fumează, și fur biscuiți. Sunt ascunși bine, într-un dulap care are niște urechi pe care e pus un lacăt. Dar lacătul nu e încuiat, mi-am dat eu seama, e pus numai de formă. Așa că mă strecor acolo și șterpelesc biscuiți, vreo doi-trei, să nu se prindă careva că lipsesc din ei. Dacă ești prins la furat, ești pedepsit: nu mai ai voie să vii la masă două zile și două nopți, adică o săptămâna. Și poți să mori de foame! Sunt mai multe feluri de-a muri. Mai poți muri și de sete. Sau de cancer. Cancerul ăsta este o boală pe care o au capitaliștii. Când se îmbolnăvesc de cancer, iar ei se îmbolnăvesc foarte des de boala asta, vin și răpesc copiii de la noi de la bloc. Le iau organele, inima, rinichii, ficatul și plămânii, ca să fie din nou tineri și să trăiască o sută de ani. Dacă un capitalist își pune o inimă de copil de la noi din bloc, nu numai că devine mai tânăr, dar începe să-i placă și roșcovele. Iar roșcovele sunt tare bune! Au coaja tare, ca miezul de pâine, iar înăuntru se găsește o pastă dulceagă, ca marmelada. La orfelinat mai e și Râzgâiata. Așa îi spunem noi, Râzgâiata. Dacă Ancuța încă nu mi-a spus dacă vrea să fie sau nu nevasta mea, Râzgâiata se ține scai de mine. Eu sunt nevasta ta, m-auzi, nemernicule?, tot strigă după mine. Apoi își țuguie buzele și mă întreabă: Mă iumbești? Dacă nu îmi spui că mă iumbești, iau somnifere și mă sinucid, nenorocitule. Iar eu nu vreau să se sinucidă, așa că-i spun în silă: Da, fă, te iumbesc. Dar tot nu scap, pentru că trebuie să-i spun și cât de mult o iumbesc, iar la întrebarea asta nu știu ce să-i răspund. Mă scarpin în cap: Te iumbesc cât șinele de cale ferată, adică de-aici și până pe lumea cealaltă.