Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - 35

E cald în autobuz, ca-ntr-un salon de nou-născuți prematur. E cald și mă simt cât se poate de bine. În buzunar, la pantaloni, pipăi cele două bancnote luate pe ceasul meu electronic, achiziționat în urmă cu două luni, de la un brunet, chiar pe strada mare, unde funcționează un talcioc și de unde poți cumpăra spițe de bicicletă, mături, anvelope, bărci pneumatice, bigudiuri, bocanci ortopedici și gumă de mestecat. N-am avut altă soluție și nici nu vedeam altă posibilitate, în această zi care tot cască de-i trosnesc fălcile, să fac rost de bani. M-am tocmit cu șoferul de autobuz câteva minute, încercând să-l conving că e o sculă cu care poți da pe spate pe oricine, mai ales pe femeile care lucrează la confecția. Scrie pe el "Seiko" și "Made in Japan", așa că astea sunt argumente mai mult decât suficiente cât să-l determine să mă ia, gratuit, în autobuz, dar și să-mi rămână un rest cât să-mi pot lua, la coborâre, un pachet de țigări cu fltru. D-aia, vă spuneam, mă simt așa bine. La redacția aia de înțepeniți, unde am lucrat la rubrica de cultură vreo două săptămâni, n-a fost chip să-mi iau lichidarea. Redactorul-șef, cu o mutră de mâncător de mici, mi-a spus sec și acru: Nu, nu se poate azi, vino și tu săptămâna viitoare. Apoi mi-a explicat, fără nici un chef, de parcă-l plictisea mutra mea pe care se citea disperarea, că e contabila bolnavă sau gravidă, n-am înțeles prea bine, dar nici nu mai avea importanță. Știam că tot eu sunt cel vinovat, câtă vreme am vrut s-o fac pe deșteptul și să-l umilesc punându-l să-i corecteze textele lui Neruda. I-am scuipat și eu printre dinți, asta ca să nu-i rămân dator: Nu-i așa că tu poți cânta sonate direct din flautul burlanelor?, dar n-am mai așteptat răspunsul, am tras repede ușa după mine, dar nu suficient de iute cât să nu-i aud râgâitul: Futu-te-n gură de maimuțoi! D-aia vă spun: avea dreptate aia bătrână! Mă tot pisa să fiu ascultător și să-mi văd de treaba mea. Să fiu serios și să-mi găsesc un loc de muncă stabil. Asta ar fi însemnat, apoi, că sunt apt să-mi găsesc și-o nevastă. Dacă și ea ar fi avut un loc de muncă stabil, se putea spune că suntem doi oameni responsabili și care pot face, lejer, copii. Iar eu tocmai asta nu înțelegeam: care e treaba mea?! Fiule, astâmpără-te, că-ți trece vremea! Ascultă și tu de cei mari și fă ce-ți spun ei! Opinia mea, în schimb, era că "ăia mari", în general, nu făceau mare lucru, în afară de umbră, dar și aia fără vreo utilitate anume, câtă vreme era verticală, din cauza burții. Dar nu-i spuneam toate acestea, căci nu ar fi însemnat decât s-o supăr iar argumentele ei sunt de necontestat în raport cu cele ale mele: ar fi plâns, ușor, în broboadă, cât să mă scoată din sărite și să mă facă, normal, normal, nooormaaal, să mă simt tot eu culpabil! Acum, aici, e cald și e bine. Lângă mine, sforăind ușor, cu capul rezemat de geam, mirosind a rachiu de fructe, un navetist doarme dus. Visează oglinzi care zâmbesc din reflexii, precum ochii femeilor tinere. Șoferul e și el fericit: când și când, privește mândru la mâna stângă, spre ceasul al cărui cadran poate fi luminat dacă apeși unul din cele patru butoane de pe margine. Mai în spate, rumenă, o altă femeie alăptează. Copilul mai mult molfăie. Din difuzor, se anunță că, la Calafat, Dunărea scade 8 centimetri, iar șoferul, cu un gest mecanic, apasă pe un buton, situat pe bordul autobuzului, iar din boxe începe să răsune hitul acelei veri, din cauza căruia nu m-am putut odihni azi-noapte: Pe la 16 ani, Cenușăreaso, / Începuși să-ți faci dușmani. Da, e bine, e cum nu se poate mai bine. Bătrânica, venită de la oraș, unde a târguit prescuri și ulei de floarea-soarelui, privește pe geam aerul care stă spânzurat între stîlpii de înaltă tensiune. Drumul șerpuiește ca un bețiv care a uitat drumul către casă. Abia când cobor îi fac semn Sylviei că a făcut bine când s-a decis să intre cu capul în cuptorul de la aragaz.