Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - 31

Iubirea a venit o singură dată. Desculță a venit și nu putea respira decât surâsuri și aripi. Când a venit "Ea", cu "e" mare, nu s-a întâmplat nimic spectaculos în restul lumii, în sensul că o centrală atomică, de felul aceleia de la Cernobâl, nu putea exploda de fiecare dată când aveam eu chef. Aldo Moro fusese ucis de foarte multă vreme, la fel și Che Guevara, iar Neil, Neil Armstrong de douăzeci de ani se tot lăuda c-a fost, vorba lui tata, în pulă cu satelitu'! Dar tot atunci a prins să vibreze și Rahmaninov, introvertit și seducător. Ezra Pound, mai puțin fascist, credea că amintirile sunt apanajul florilor din Orcus. Iar eu, mai lung, aburos, învățasem cum se prepară salata de fluturi. Despre "Ea", cu "e" mare, nu se poate spune absolut nimic. Dar nimic. E ca o tăcere care freamătă și se dilată. E ca o liniște care se autodevorează, după care face implozie. Nu cânta la vioară. Cânta direct din iriși, iar amiaza cânta în același timp cu irișii ei. Cafeniu cânta amiaza. Cafeniu și înalt, precum ecourile din gările pustii, când, în difuzoare, se anunță trecerea marfarului, spre o destinație tot la fel de imprecisă precum diagnosticul psihiatrului. De-atunci a rămas mai puțin aer și tot de-atunci au început să zâmbească oglinzile, direct din reflexii. Aia bătrână a crezut că-s bolnav, așa c-a-nceput să-ntrebe, în stânga și-n dreapta, pe la doctori, să vadă ce se-ntâmplă cu puiul ei, care devenise, spunea ea, extrem de irascibil câteodată, sau extrem de bleg, de moale, de cele mai multe ori. Ieși, copile, din casă, să te vază soarele, mă tot boscorodea, că faci hepatită! N-avea de unde să știe că orele aveau, pe-atunci, prostul obicei să se dilate și să mă facă să urlu ca sirenele pentru pauza de prânz, câtă vreme treceau extrem de greu, precum paraliticii pe zebră, când e oră de vârf. O singură dată a venit iubirea. După care, normal, a plecat. Nu știu de ce, căci și-acum caut să găsesc un răspuns care să-mi convină. Cum a plecat?! Ca și când ar fi dispărut dinozaurii, adică încă se mai pot face speculații în acest sens. Ca și când arăt eu a om care are nevoie de speculații și nu de certitudini! Tocmai de aceea e normal să am mutra asta de veșnic vinovat, care greșește fundamental de-atâtea ori și-n momente de maximă importanță. De ciudă, mi-am găsit un alt loc de muncă, la o fabrică de zahăr, unde trebuia să am grijă de două butoane, unul pentru "pornit" și unul pentru "oprit", la un utilaj care spăla și evacua borhotul, cu ajutorul unei benzi transportoare, care-l arunca, dar nu mereu, într-o remorcă. A fost, fără discuție, o perioadă extrem de dulce, precum savarinele date diabeticilor. Borhotul ăsta, adică resturile de sfeclă nefolosite în procesul de producție, aveau obiceiul să înfunde o țeavă de evacuare, așa că, deseori, coboram într-o cuvă de unde, cu o lopată, îmi făceam de lucru, aruncând peste margini terciul acela alb-cafeniu, ca respirația asmaticilor. La fabrica asta de zahăr am aflat că viața nu este așa cum se spune, adică melodioasă, gingașă, blândă, ci doar că e o melasă - umedă, lipicioasă, care miroase a baligă și nu face doi bani. Despre "Ea", cu "e" mare, mai pot spune doar că a lăsat în urmă o fierbințeală din cauza căreia frunzele devin nevrotice. În rest, e doar o amintire despre săruturi și ploi, când octombrie, pe străzi, începe să strige răgușit, ca un vânzător de burlane care n-a reușit să se tocmească cu nimeni.