Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - 8

În fața blocului, după-amiaza, vecinii se adună la canapea. Tata spune că ies afară ca păduchii, vara, în frunte. Ei spun că stau la aer. De fapt, stau și bârfesc. Nimeni nu scapă de gura vecinilor. Despre tata, vecinii spun că e un bețiv, iar despre mama șușotesc că e o țărancă proastă. Când e afumat, tata umple găleata cu apă și le-o aruncă în cap, după care închide repede geamul. Atunci, mama bocește ușor: Mă faci de rușine, amețitule, că nu te mai saturi de atâta băutură! Eu cred, însă, că tata are dreptate: numai cine nu muncește are chef de stat de vorbă. Îi fut în gură de vecini, se rățoiește și tata, le fut morții-n cur! E o amiază care pășește strâmb și sfios, ca un mânz tânăr. Irina nu-i afară. Nici ceilalți copii. Și în jur e liniște și teama freamătă de parcă ar fi un întuneric gros și umed, ca marmelada. Vecinii stau adunați ciorchine și au fețele speriate, ca după cutremur. Așa am văzut eu: după cutremur, oamenii au fețele înspăimântate și parcă sunt date cu lac de unghii. Irina, vecina mea cu ochii albaștri, de la trei, are unghiile făcute cu lac. Se dă și cu strugurel, ca să nu-i crape buzele, de vânt, deși nu bate vântul, dar așa spune ea. Câteodată, mă lasă și pe mine să mă joc cu păpușile ei. Irina are niște păpuși nemaipomenite! Vorbesc atunci când le apleci. Au voce metalică, precum roboții, și spun "ma-ma". Roboții ăștia sunt niște aparate care, mai târziu, ne vor lua locul și vor munci în locul nostru. Când o să mă fac mare, vor munci doar roboții, iar noi vom sta și vom sparge semințe, la scara blocului. Roboții, dacă nu știți, sunt făcuți de japonezi, iar japonezii trăiesc în Japonia și vorbesc limba japoneză. Fratele meu, Mihăiță, în schimb, vorbește chineza, așa-l alintă mama, liu-liu, chinezu' lu' mama, lipa-lipa, iar mama-l înțelege, deși ea nu vorbește chineza. De fapt, la noi în cartier nimeni nu vorbește vreo limbă străină. Abia când încep școala, o să învăț eu limba franceză. Desigur, mai sunt și țiganii, care vorbesc țigăneasca, dar asta nu e o limbă străină, e una inventată de ei ca să nu-i înțelegem când ne înjură. Mai e și limba păsărească, însă o vorbim noi, copiii, când ne prostim. De la colț, blocul nostru pare o vizuină peste care s-a dat cu otravă. E cenușiu și cu botul roșu, ca un șobolan mort, iar balcoanele par niște negi arși de curând și frecați cu tinctură de iod. Vecinii stau adunați și parc-ai putea să le pipăi teama din ochi, parc-ai putea s-o modelezi, ca pe lut, în vreme ce liniștea din jur mustește și țipă până-mi face răni în tălpi. Și mama e speriată și, deși pare plânsă de curând, mă apucă protectoare de mână. Pe unde ai umblat, copile, mă întreabă parcă fără să aștepte răspuns, în vreme ce eu fac o mutră nevinovată, de ied abia fătat, în vreme ce aerul din jur miroase a tocană de cartofi, a sudoare și-a negură, precum scorburile. E un septembrie căpiat, cu fața prelungă, ca de copil afurisit și pus pe șotii, când vocile devin albe precum varul-stins, iar copacii, de-atâta risipire, se plimbă, printe alei și cotloane, precum ologii, aplecat și târșiit, ca și când i-ar încurca rădăcinile. Cât am lipsit din fața blocului, la noi în cartier au venit capitaliștii și-au răpit un copil de 6 ani, pe care-l vor duce la ei în țară, să-l drogheze și să-i ia rinichii, ficatul și ochii. Capitaliștii au venit c-o mașină galbenă, precum febrele, l-au momit c-o bomboană cu miere, care avea în ea un drog și care l-a făcut să adoarmă imediat. Capitaliștii ăștia sunt niște bătrâni, care au mulți bani, stau în case mari, cu o sută de camere, și au fabrici unde îi exploatează pe ceilalți oameni. Tata e cel care a văzut un capitalist. Mi-a spus mie asta, când era cherchelit. Cică mirosea precum ceaiul de mușețel: subțire, bolnăvicios și uscat, ca o tuse. Ei nici nu trăiesc mult și, când se îmbolnăvesc, răpesc copii de la noi din cartier, ca să le ia organele. Așa a făcut un altul, care era prea bătrân, avea o sută de ani, și orbise, așa că un doctor de la ei de-acolo i-a pus ochii unui copil de la noi din cartier. După asta, moșul ăla a început să vadă numai corcoduși înfloriți, teneși puși invers și nelegați la șireturi, dar și fața unei femei zbârcite și fără dinți în gură stând în deptul unei uluci, dintr-un sat de câmpie, toropit și ale cărui case alunecau direct în fântâni.