Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - Oglinzi - 1

În Macondo, nu se poate îndura singurătatea de dincolo de viață. Că nătâng ești, mă tot boscorodea aia bătrână, văzându-mă cum mă irosesc, așa spunea, mă i-r-o-s-e-s-c, câtă vreme Turcia e cu mult mai aproape și ar fi fost soluția ideală pentru a-mi face un căpătâi. Măcar să fac și eu ce face toată lumea, să colind bazarele, să vând roți imense de cașcaval, cirozate precum fața nevăzută a Lunii, și să vin cu blugi prespălați, pe care să-i dau la suprapreț. Să ai banii tăi, prăpăditule, să nu mai stai în cocina aia. \"Cocina aia\" e o garsonieră, dintr-un bloc construit în urmă cu 50 de ani, iar utilitatea ei e dată de faptul că trebuie să am unde mă duce noaptea, când aerul devine dens precum laptele închegat. E bine, însă, e bine, îmi spun, mai ales dimineața, când trebuie să mă spăl, iar apa curentează, căci peretele pe care este amplasată chiuveta e plin de umezeală, ca banchizele. Deasupra chiuvetei e un bec chior, iar apa se prelinge pe lângă el. Dar e bine. La vecinul de deasupra pot vedea printr-o gaură cât o minge de fotbal, căci tavanul e măcinat de timp și de nepăsare. Ar fi fost și mai bine dacă aș avea o țigară, măcar un chiștoc, să-mi umplu plămânii de fum. E un început de zi plăcut precum o prăjitură cu rom și vanilie dată unui diabetic. Cu o noapte în urmă, a fost iar bairam în zonă, pe la 15 ani, cenușăreaso, începuși să-ți faci dușmani, cenușăreaso, așa că mai mult am moțăit, asta până când, pe la miezul nopții, a venit o dubă plină cu polițiști, să oprească sindrofia, dar tot atunci a venit și vecinul meu de deasupra, direct de la bodegă, rupt de beat. Și-a anunțat sosirea încă de la parter. Paulo, futu-ți gura mă-tii, unde ești? Paula n-a răspuns. Abia atunci s-a făcut o liniște groasă cât s-o poți înfelia. M-am dezmeticit și eu: în Macondo, fiercare copil se naște cu o coadă, rotată, ca la purceluși. E o zi în care trebuie să mă gândesc serios ce trebuie să fac cu adevărat. E drept, prima mea slujbă a fost la un depozit de lădițe. M-a luat în primire un meșter, mi-a dat un ciocan și un castron plin de ținte. Hai, la treabă! Asta însemna că trebuia să le repar. Și erau vrafuri, stive imense de lădițe, puse de-a valma, într-o curte imensă. Mă puteam rătăci printre ele, cum erau ele puse unele peste altele și străbătute de cărări extrem de înguste. Atelierul ăsta de reparat lădițe, normal, avea și un nume: Brooklin. Cum terminam de reparat 10, mai veneau altele stricate, dar direct cu camionul. N-a fost de mine. Nici la împletit răchită nu am avut mai mult spor. Stăteam, într-o încăpere de 15 metri pătrați, căscând gura la un brunet plin de îndemânare, care îndoia, după reguli numai de el înțelese, nuielușele. Mai erau și alții ca mine. Visau să se facă ingineri. Deschid larg fereastra, să intre aer proaspăt, așa că sunt lovit în față, cu putere, de un miros grețos, puturos, care mă amețește: s-a înfundat, din nou, canalizarea. În josul geamului, s-a format deja o băltoacă puturoasă. Lângă ea, nepăsători, pasc doi cai deja asudați. Minunată zi. Trebuie să plec cât mai repede dintre acești pereți care se prăvălesc peste mine ca un nechezat de cal aflat în perioada împerecherii. Pe hol, fata cea mică a vecinei de lîngă mine se joacă cu păpușile. Cu Barbie și Ken. Are păpuși americane, așa că e invidiată de toți ceilalți copii. Ken e bancher, are costum din stofă de calitate, în vreme ce Barbie, fardată strident, cu fustă mini și cu ciorapi cu plasă, stând aplecată, mimează că-i face sex-oral. Nu închid ușa cu cheia, dar pun un bilet în toc, pe care l-am scris încă de acum o săptămână: Miră-te! Este oglinda ta!