Cronica tragediilor mărunte - 18

Sufletul e un fum de țigară pe care-l va împrăștia vântul, căci la fel este și zădărnicia când amărește zilele și le face mai lungi și mai friguroase, câtă vreme nimeni nu-i știa durerea lui Romel, atât de surdă, de intensă și de covârșitoare, când patima jocului de noroc l-a adus într-un asemenea hal de disperare și de răvășire a inimii. A încercat, săptămâni la rând, să se dreagă la cârciuma lui Drăgușin, cu vin amărui ca fierea, sorbit pahar după pahar, of, gândindu-mă la tine, cu sufletu-ntristat, apoi cu țuică dată în fiert a doua oară, cu aburii prelungi de tescovină, cu vinars și cu rachiu din fructe și din drojdie, până când timpul nu mai avea înțeles și umbrele fie se alungeau precum gâtul cocorilor, fie începeau să fie furișe și să se strecoare pe sub tocul ușii, of, afară e-ntuneric, iar inima-n mine arde, cu-amar și cu durere, când Romel era convins că nimeni nu mai pățise o asemenea rușine și taman el să fie de râsul și de batjocura mahalalei, când se știa că are mână bună și e ursit să fie cu noroc, cu împlinire și cu câștig la mesele așezate, când se roteau paralele dintr-o palmă în alta, la jocurile măsluite cu treflele, cu așii ascunși prin mânecă sau dosiți prin buzunarul de la piept. Căci te-am iubit pe tine, cum eu n-am mai iubit, a-a-aoleo, că bun e vinul și niciodată de-ajuns, când încă pot să-l sorb și n-am suficiente guri pe care să le-ndestulez cât să mă satur, când cocleala poleise cu negreală sufletul lui Romel, iar în piep simțea un junghi permanent, că devenise ca o stafie de la acea întâmplare când s-a calicit și parcă-și pierduse mințile de setea câștigului rapid și atât de muncit și de transpirat când încă nu mai avea ce să lase pe masă, după ce-și pierduse câștigul pe o lună la săpat prin curțile veneticilor, pe la gospodari și cămătari, de la cărat valize grele prin gară sau saci cu grâu, prin portul vechi, că bietul om avea patima jocului de noroc, mizând de fiecare dată mai mult și chiar și ce n-avea, cu gândul că va da marea lovitură și se va căpătui, cât să-i aducă soțioarei un șal de mătase, sandale din piele fină, să-și cumpere și el un costum din stofă matlasată sau alte asemenea gânduri de om chibzuit și care ține cu casa. E drept, în seara aceea nefastă, a câștigat primele mâini, așa că și-a spus că este în bulan, că stătea la rând cu niște cuțitari abia scăpați de la bahaos, care pierdeau la greu banii făcuți pe la tăiat de stuf și de răchită, prin balta Brăilei, dar și cu vecinul lui cu meserie tot la fel de cumsecade și de bănoasă, învârtind și frecând și el cărție, damele, optarii, pe sub mâneca lungă a cămășii sau direct prin cusătura sacoului, în fumul dens al țigărilor încropite cu tutun din tabachere de alamă sau de inox. Nu știu care-i pricina, of, of, că totu\' e-n zadar, căci Romel, după mâinile pline de căștig, a început să piardă în mod repetat, în vreme ce grămada de sutare din dreptul vecinului se făcea tot mai grea, încât, după ce și-a jucat ceasul Pobeda, apoi haina și pantalonii, butelia și încălțările atât de meșteșugit încropite de un pantofar vechi, n-a mai avut ce face și a mai vrut să joace o mână, la totul sau nimic, cu gândul că va recupera tot, dar că va pleca spre casă și cu buzunarul doldora de hârtii albastre, atât de dragi și-atât de sățioase. Iar drept miză, și-a pus nevasta, cât să fie încălecată o noapte întreagă de către vecin în cazul în care dă chix și-i intră vreo cacealma, iar când e să nu-ți fie norocul prin preajmă, e normal să te apuce tulburarea și mintea să-ți joace feste, iar patima să te copleșească, căci întâi de toate nimeni nu pune la îndoială cuvântul unui caștaliu, așa că a doua zi, seara, toată mahalaua știa că vecinul urmează să-i încalece nevasta, câtă vreme miza a fost cinstită iar onoarea lui e mai presus decât bârfele și otrăvurile gurii spurcate a uliței. Că nu mai am ramuri să te cuprind și nici brațe în care să te-nfășor; că moartea e precum dragostea, pe cât fugi de ea, pe atât este mai aproape de tine. E-hei, erau zarzării-nfloriți, of, of, când eram îndrăgostiți. Că și iubirile sunt aceleași, numai noi suntem mereu alții, când privirile ard și însetate sunt, și tulburate, și cucernice de patimi. Să picurăm, precum norii, stropi de dragoste, că anii sunt severi și de ajuns cât încă respirăm, cât încă lăsăm dâre și dislocăm aerul cu atâtea cuvinte și umbre cuprinse de teamă și de regrete. Of, că alungiți suntem de trecerea peste ani, obosiți și bătrâni de parcă abia ne-am întors după o lungă și grea hibernare; ca-n viața de apoi ne trezim năuciți și copleșiți de-atâta roz și de fericirea nețărmurită. Vă spun, cu mâna pe inimă vă spun: oamenii sunt frumoși și cucernici, sunt depimați și singuri, că altfel nu inventa nimeni nici siropul de strugure, nici tăria fructelor copacilor, nici mirosul caramelizat al romului sau amăreala berii, căci numai bolnavi și tulburați la minte reușim să ne înfățișăm primeniți, și plini, și însetați de dragoste, draga mea, când nici chipul nu ți-l mai recunosc, nici mirosul, iar amintirea ta prin vremi nu mai țipă și nici nu mai face să tresară salcâmii sub care încă mă simt copleșit. A-a-aoleo, că și Romel, fiu de barbugiu sadea, de miștocar și gagicar, cu mintea mereu opărită, a suferit și-a-nghițit în sec toată noaptea aia care parcă nu se mai termina, când își știa nevasta purie, arțăgoasă și bună la pat, că n-avea el atâta cap încât să priceapă că fătuca era deșelată oricum de toți coțcarii, ciumeții și fanții, prin coclauri, de gabori și de slăninari, de toți lumânărarii tineri și de palmatorii de bancnote măsluite și de înșelat prostimea, prin târguri, prin bâlciuri și gări. Însă el o iubea cum iubesc babele florile de pe mormânt, nu alta, îi era dragă precum îi este calului zăbala, așa că s-a stafidit pe dinăuntru, i s-a zbârcit inima, avea sufletul schimonosit de durere și ură când și-l închipuia pe vecin plin de bucurie, de frenezie și de așteptare așezată acoperindu-i muierii floarea sfârcului și tuleiele de peste mijac, că nimeni nu mai are răbdare și nici rușine cât să nu se lase în voia sufletului și-n desfătarea trupului. Hăt, abia câteva luni mai târziu, tot într-o seară prelungă, a avut de această dată norocul prin-prejur, așa că și-a spălat onoarea și a astupat definitiv gura mahalalei, când vecinul lui, tot din cuvântul dat, și-a adus și el nevasta să fie încoțopenită meșteșugit și cu infinită răbdare de Romel, câtă vreme cuvântul dat de omul așezat e mai de valoare decât hârtiile scrise și decât actele notarilor îngălați sau ale avocaților palavragii. Că nimeni nu a mai văzut atâta veselie, după acea dată, prin mahala, dar nici pe Romel atât de mulțumit și de mândru de sine.