Cronica tragediilor mărunte - 13

Patru bărbați a ținut Dobrița. Unul mai frumos ca altul, cu meserii la bază, dar cu ața vieții scurtată de metehnele trupului sau ale destinului. Dobrița, femeie cu zvâc și cu ochii dați mereu peste cap de atâtea leșinături din prea multă dragoste, i-a iubit pe fiecare, în felul ei. Pe primul, abia își mai aduce aminte de el, să-i aibă Dumnezeu sufletul în pază, l-a luat din fierbințeala sângelui și din mâncărimile adolescenței, dar l-a pierdut pe front, încă pe când se încheia războiul, căci și rușii erau mai răi decât foametea și buba-neagră, iar mila pravoslavnică e doar pentru astupat gura babelor năuce și prostite din lipsuri și de curgerea vremii. A rămas Dobrița văduvă de tânără, căci nu s-a mai pomenit o așa bucurie pentru bărbați decât o femeie a cărei casă devine cărare pentru mușteriii petrecăreți și cu pofte abia așteptând să fie împlinite. Abia după un deceniu s-a mai măritat Dobrița mea, fac un pas și-o săritură, hop la tine-n bătătură, că e-n fire că odaia să miroasă a sudoare de bărbat, iar femeia e-n legea ei să fie supusă, frământată și văzută ca gospodină care cu drag încălzește pilaful și ciorba, câtă vreme nu e o rușine pe lume mai mare decât curtea fără gard și găina care se lasă călcată de toți cocoșii veneticilor. Se tot săturase și ea să fie de ocară și băgată în gura mahalalei, așa că și-a găsit un alt hăndrălău, mecanic de droaște, însă și de ăsta a scăpat după numai câțiva ani, l-a iertat repede Ãl de Sus, căci prea se-nrăise lumea, dar și vremurile, pe-atunci, nu erau din cale-afară de fericite, așa că tipul meu, băutor neatent, câtă vreme sugea țoiul cu rom, secărică, rachiu sau vinars, până-l lingeau câinii, pe ceafă, la marginea șanțului, de unde-l ridica Dobrița, cu infinită dragoste, s-a bucurat de un ciubuc făcut pe la niște rudari și-a zis să se simtă fericit dând peste cap o sticlă cu alcool, dar ceva mai parfumat și parcă și mai tare, că n-avea el de unde să știe că din alcoolul făcut din lemn te cureți imediat, cât să aibă timp popa să-ți cânte de veșnică-pomenire o singură dată. Iar s-a cernit Dobrița, iar s-a făcut cărare, spre hoceacul ei, de găzari, de geamgii, de libidinoși, de luetici, de șprițari, de orezari, de sifonari, de sictiriți de neveste sau de amante, de camionagii, de dricari sau de șoferi de roabe. Așa a ajuns Dobrița mea, hopai diri-da, trecând de pe sub o burtă sub altă burtă, la jumătatea vieții, exact când femeia se împlinește precum pepenii, în august, când dragostea miroase a lapte abia închegat. De data asta a luat-o un maistru cu serviciu bun și de la ore fixe, căci preda lăcătușeria la școala de corecție, iar în acele vremuri numai sufletul ei știe câtă împlinire a cunoscut, căci îi era drag să-l aștepte, la ora mesei, cu supă de griș trecut prin ou de-o zi și să-i primenească nădragii cu săpun de rafie și cu floare de busuioc scăldată-ntre ape. A fost fericită, în acea vreme, Dobrița, căci timpul se desfășura cu rost, după program, asta până într-o zi când jupânul a mierlit-o de atâta efort, căci și Dobrița mea era nepotolită și mereu pusă pe scărmănat dodoașca, așa că-l transpira pe bietul maistru până la ore târzii, ba îl și întărea cu vin roșu parfumat și îndestulător, cât să-i fie ei bine, numai că el s-a dovedit slab de țâțână, căci atâta s-a scremut să-i facă plăcerile Dobriței până s-a rupt inima-n el. Of, ce dor, ce chin, ce jale, cum s-a cernit, pentru a treia oară, cumătra mea, exact cum nu se poate mai bine câtă vreme abia acum a învățat și ea cum se prepară coliva mai bună, cu miez de nucă pe alese, cu bomboane mici și colorate puse în formă de cruce, zemoasă, dulceagă și îmbietoare ca un sân de fată nedusă la carici, dar și cum a început ea să devină și mai focoasă, și mai plină de pofte, măcar că bătea în jumătate de sută, că deja speriase mahalaua cu setea ei de îndestulare de către bărbat mereu altul, căci inima ei era mereu deschisă și infinit de primitoare de dragoste nouă. Draga mea, of, of, am iubit și-am să iubesc, măcar să mă prăpădesc, așa că n-a ieșit bine colțul ierbii pe mormântul celui de-al treilea încornorat, că Dobrița și-a găsit un alt oropsit, cu barbă albă și lipsit de vlagă, pe care l-a luat să-și facă și ea un rost și-un căpătâi în viață, câtă vreme moșul avea casă cu odăi mari și vopsite în culori deschise, dar n-a fost nici o pagubă căci, de ochii moșului, era gospodină-n casă și cuminte la așternut, de parcă o lovise boala nepăsării, în rest, speria ulița cu apucăturile ei de femeie de lume, draga mea, măi, of, of, asta până când moșul s-a stins în liniște, după un deceniu, căci și Dobrița se tot săturase să spele izmenele pline de zoaie și de scăpările nașparletului. Acum, abia acum s-a potolit Dobrița mea, iar casa ei, cu odăi atât de aerisite și de îmbietoare, nu mai e loc de promenadă pentru scăpătați și nevolnici, că, după atâția ani de experiență de scămoșat așternuturile, a priceput și ea că are o vârstă și că nu se mai cade să intre în gura nevestelor, a cumetrelor, a lelițelor sau a amantelor, că nici la păruială n-o mai țineau puterile, așa că s-a apucat de împlinit poftele liceenilor, feciorilor și băietanilor cu obraz roz, câtă vreme nu exita un bine mai mare decât cel pe care-l făcea, iar suratele ziceau bogdaproste că-și scapă odraslele de gândurile prostești ale vârstei, când mintea e mai fragilă decât puful de pe păpădie, când fulgeră.