Cronica tragediilor mărunte

Iubirea e un amestec de duritate cu umezeală. Când iubești, important e doar ca suflețelul tău să se simtă bine. Iubirea e o pasăre plină de pureci: țanțoșă, gălăgioasă, zgubilitică. Atâta lucru știa și Ilie Duman, acordeonist vechi, luat pe împrumut și pus să țină bașii pe la bâlciuri, pe la târgurile de vechituri, pe la cununiile simandicoase, pe la majorate de odrasle de măcelari, de coafeze, de șnapani, de granguri, de filotimi, de șefi de bancă, la serbările de femei la ruptul apei, la jucatul cearceafului sau la tăierile de moț, era așezat, cinstit până la ultima clapă, căci și fruntea lui, mereu asudată, avea un dar nebănuit până atunci, dar plin de respect și ațâțător de patimi și de învidii, căci reținea din prima bancnotele soioase și date din întorsura palmei, cu zgomot, de chefliii trecuți pe la miezul nopții la cântece de inimă albastră, aș da zile de la mine, să mă sui din nou pe tine, hop-și-așa! Avea casă așezată Ilie Duman, cu patru odăi mari, mirosind a frunză de nuc, cu mobile grele, macaturi multe, fine sau colorate, aduse din Turcia, vase și ulcele, podele groase din lemn de brad, dar și nevastă gureșă, săltăreață, plină de zvâc, că d-aia ținea la ea toată mahalaua și tot d-aia era mereu coadă la ea la ușă, căci și malagambiștii îl angajau, la cântat, cu rândul, numai să-l ia de lângă mândrețea de femeie, ca s-o poată cardi în voie și pe deșelate. Duman era tăcut, mofluz, mereu morocănos, căci știa de apucăturile dodoaștei care se lăsa crăcită pentru lucruri de nimic: un parfum cu etichetă franțuzească, o sticlă de vin spumos și-o coastă de berbecuț tânăr, un crap mai săltat, o mână de mărunțiș, un șal mai neted, căci și nevasta asta a lui iubea toată petrițimea și se lăsa încălecată de toți, numai de Duman al meu nu, căci bietul om, languros de atâta lipsă de respect din partea femeii, își vărsa toată atenția, toata dragostea și tot echilibrul către cele două copile, ambele făcute la beție și la bătrânețe, căci erau cam proaste de minte și grele de cap, dar numai gura uliței era vioaie, plină de insinuări, veninoasă și plină de prejudecăți. Duman își iubea copilele în tăcere, cu infinită tadrețe, afișându-se mereu prin preajma lor, protector, căci la atât se reduce și iubirea asta, la un sân cald și pufos, la un ticăit rapid de inimă candrie, la un săltat pe genunchi și la înroșit de coate de-atâta frecuș pe cearceafuri apretate în hipoclorit, of, vreau să-mi cânte lăutarii, să beau să mă-nveselesc, că asta e și gura uliței, ca o meliță, te toacă mărunt, pe dungă, doar să-ți amărască traiul, să-ți acrească zilele și să te facă să-ți plouă tot timpul. Atâta știau și matracucele, să poarte vorba-n vânt și să-și dea coate, semețe de știința lor și de faptul că mofluzul de acordeonist încă nu descoperise ceea ce știa toată lumea, că avea nevasta cu sânge iute, că așa se desfășoară și viața, cu bucurii mărunte, cu zâmbete știrbe, luată în răspăr, printre damigene pline cu vin tânăr, printre gâfâieli de codance sprijinite cu spatele de gard, printre alergături și vorbe cu două înțelesuri, căci nu există reguli câtă vreme burta e importantă iar coțăiala e în legea firii, anii mei și tinerețea, au zburat ca pasărea, iar gura cațelor dă reperul moral și câtă vreme timpul se scurge și capătă valoare prin ceea ce cred alții că știu despre tine. Târziu, târziu de tot a aflat și Duman al meu că-și iubea fetele ca pe nimeni altcineva, că și gura e o spurcăciune de vorbe, căci cotoroanțele spuneau că le iubește extrem de mult, pe una o iubea lunea și marțea, iar pe cealaltă vinerea și sâmbăta, și că d-aia era damblagit și încornorat de muiere, dar și de râsul uliței, că și veacul ăsta e unul plin de veselie, de zbânțuială și nici sfârșitul lumii nu-i așa departe.