Poezie
de urât
2 min lectură·
Mediu
al dracului, al dracului de
sfios îmi pare,
îi țiuie urechile
de liniște,
de teamă, de plictis
(se freacă la ochi și nu-i vine să creadă
cum cade ceața pieziș peste câmpuri, printre scaieți și lucruri
care nu mai pot fi însuflețite)
cum vremea se tot răsfiră
și cât de inocent ne seceră din spate
exilați în insulele lui de nefericire
(unii le-au botezat sodoma, gomora),
ne petrecem și nu mai e careva pe lumea asta căruia să îi pese cu adevărat
al dracului, al dracului de sfios îmi pare azi,
ca o apă care nu mai are pe unde să năvălească,
să poarte o arcă, o apocalipsă nesfârșită să nască acum, nu-mi pasă,
și câte și mai câte,
cărări pentru orbi,
bulgări de sare pentru potolit setea,
lungi săruturi pentru ademenit inocenții,
frâie și pinteni pentru caii care totdeauna sunt nărăvași, mănâncă jar, mânâncă timp,
mănâncă foc
și fete frumoase,
alte o mie de lucruri,
o mie de zile, o mie de nopți
și tot așa până la capătul veacurilor
că și eu mă crucesc
cum băteam, cu palmele desperecheate,
cu inima ta laolaltă,
la mare mila ta,
la mare mila ta,
cel care are puterea să îngăduie și să ierte,
tot drumuri îmi ieșeau în față, drumuri de negură, drumuri de farmece,
de fum, de urât
am fost fericit, nu am fost fericit
flueiram în biserică, cu infinită nepăsare,
atât de evident, de provocator
de fiecare dată a fost
la fel de sfios, al dracului de sfios,
parc-ar fi dat în plâns la fel de încet cum se coc gutuile
-n ferestre
când ninge stins
și dumnezeu se-nchină să nu viseze
de urât
002.982
0