Poezie
melancolie de sticlă
1 min lectură·
Mediu
se umflă liniștea-n pereți
așa cum se dilată morții
aici se înfășoară timpul ca de rămas bun,
e un șarpe care îți intră în cochilie,
îți sapă în interiorul urechii,
tot ce auzi e o melancolie de sticlă,
pare un ochi care încearcă să fixeze lumina
sub plasturi
te dai de trei ori peste cap
și te transformi în ancore,
în veliere și mateloți care așteaptă
o disperare în care să eșueze
mă întreb dacă sub ape există o linie
a orizontului
visezi la un țărm plin de cocotieri, pe care soarele cade oblic,
te străpunge,
deasupra ta va flutura aerul unei dimineți în care nu te mai regăsești,
în minte ai o frică teribilă
că vei trăi și dincolo de sfârșitul lumii,
vei fi doar tu și liniștea care țiuie în albul pereților,
doar tu și o melancolie care putrezește
tot ce lași în urmă sunt urletele pe care atât de frumos
le pui să zâmbească de la ferestre
002.147
0