Poezie
deși aș fi vrut
2 min lectură·
Mediu
iubirea a murit într-o după-amiază de miercuri
evident că ploua,
plopii erau tot stingheri și impari,
bătea un vânt direct din memorie,
cine dracului să mai țină minte?
mă minunam cât de bine îmi vin încălțările:
pantoful stâng avea vârful bont
și-ar fi vrut să plângă,
însă era prea mult asfalt de jur-împrejur,
cel drept sângera pe-o nară,
părea că un pumn nevăzut l-a lovit
direct în moalele capului
așa a murit iubirea, împleticită în pantofii mei scâlciați
nu puteam urla, deși aș fi vrut
era un motiv rezonabil de a mă lua la harță cu zidurile:
bă, zidule, pe tine nu coboară nici o rază,
nu te cunoaște iedera, ci doar umezeala
care ți-a intrat atât de adânc în oase, gunoiule!
nu mai eram frumos,
ci doar bătea vântul, drept în rădăcini,
iar moartea nu mai avea nici o noimă -
toți vracii lumii aveau o rețetă miraculoasă
de resuscitat sufletul
așa s-a dus iubirea, schimonosit
nu mai aveam ce să ne spunem:
într-un colț, tu te pregăteai să hibernezi,
în celălat colț, eu trăgeam noaptea după mine,
aproape de umeri,
măturam cu ea tot frigul
și celelalte cuvinte,
între noi era doar o liniște albă
care ne separa atât de exact
a murit, a murit, lua-o-ar dracu de iubire,
ne împărțisem spațiul, măștile, durerea
fiecare și-a luat partea de aer pe care o mai avea de respirat
în urmă,
erau doar umbrele noastre îmbrățișându-se frenetic,
doar ele știau care e adevărul celuilalt
și-atât de bine se-nțelegeau
că nu era nici o lumină care să le despartă
și nici un alt țipăt
pantofii mei bonți
poartă povara acestei afecțiuni,
pe asfalt, scriu direct cu tălpile:
te-am iubit atât de mort și lucid!
001832
0