seara s-a trezit albă
tu mă cauți cenușăreasă
cu pantoful în mâini ai nevoie de liniște
să dispari în miez de noapte
la perete în fața timpului
mișc degetele amorțite să deschid o
vezi că pe ușă scrie ieșire
nu bate nu e nimeni să audă
m-am închis aici în ghilimele
și toți pleacă
de pe acoperișuri
lângă mine mai trăiesc câteva suflete
în cutii de carton
nu știu dacă
dintr-o poveste încă nespusă
un făt-frumos disperat caută
să mă salveze
tinere noi nu avem același drum
ai pus ochiul greșit
ție la stânga iar mie nu
nu mă impune să-ți explic de unde
mușc piciorul căzut în capcană
îl lepăd ca o sălbatică
mă-ntreb la ce mi-a trebuit să fug în urma trenului
așa fac doar femeile slabe
am rugat să mi se-ntoarcă lumea și stelele
în poală adun
bună
îți scriu să-mi iau rămas bun
curând voi pleca în altă țară
tare mi-aș dori să vii în ospeție măcar din când în când
însă acolo nu se vorbește în română
aici lumea te gândește nu de
asfaltul e plin de frunze sinucigașe
au adormit ca păsările rupte din stol
și toți care trec pe alături
încetinesc pasul
în cutia poștală am găsit câteva cuie ruginite
care mi-au rănit
nu tu
mă ierți și nici acești pereți
și nici această lume
fiecare poem al tău de capul lui
e o trădare
în căutare de viață
poemul tău de capul lui
e o cădere
a unui măr în mâinile mele
eu învăț când cuvinte
când nori
joc în filme despre singurătate pe sub poduri
tu stai în mâini și ești încrezut
că nu ești
prea bătrân
eu îmi torn vin și sărbătoresc
îți umplu paharul
sunt mai singură decât aș fi crezut
după legea turmei
cât mai departe pădurea atât mai puțin sunt așteptată
mi-a rămas vocea răgușită de câine bolnav
printre dinți foame și nevăzutul
miros de
legăn libertatea ca pe un copil de țâță
nu plânge
mă prefac fără întoarcere
palmă în palmă și între ele stăm
noi nemișcați
eu am obosit de gândul că nu ești
tu ai obosit de faptul că sunt
MF