Combinezon de forță

Conștient sau nu, omul conduce mașina cu viteză printre stâncile prăvălite pe șosea. Capul cel de-asupra trupului ovaționează prin gura căscată ori de câte ori fură un viraj îndrăzneț. Turație la maxim. Motor încins. Jantele opresc trepidațiile. Trapa vâjâie curentul de aer, aruncându-l înspre bancheta din spate. Pe la ferestre se perindă haotic capete, cozi, viței, trunchiuri, crengi, bucățele de cer. Din dreapta muntele aruncă cu pietre. S-a supărat pământul pe dedesubt, nu mai vrea să țină greutatea relelor din lume, îl fulgeră un gând. Un brad se înclină și desenează pe cer rădăcinile rămuroase, parcă ar fi reclama la șampon pentru o curly girl. Retrovizoarea stânga surprinde pentru o clipă balansul, apoi căderea. Impactul cu șoseaua provoacă o undă de seism, care a antrenat noi căderi de pietre. În urma lui, se aud scrâșnete de frână sălbatece, fiare ciocnite, un clacxon care sonorizează penetrant. Apasă accelerația mai tare. Cu dreapta introduce o casetă. Merci, Becaud, merci.....Merci! Ce bate planetara! Chiar că aș zice merci Doamne, de-aș ajunge. Casca de pe cap devine incomodă, centura este prea strânsă pentru pieptul care și-a dublat volumul. Volanul se învârte ca o morișcă. Curbe, curbe, serpentine. Halucinant un popas își semnalizează prezența și trece în trecut. În viitor? Nesiguranță... Nesiguranța unui moment de care se teme, dar spre care aleargă. Fordul se așterne drumului una cu omul. Mâinile sunt cu venele umflate, cu mușchii ca piatra. Nici la break dance nu-i am așa de încordați gândea omul. La orizont apar semnele orașului. Și gropile...Reduce nevoit viteza după ce capul lui luă contact repetat cu tavanul habitaclului. Slalom printre străzi și străduțe. Ajunge în fața maternității - unde ca niciodată liniște nefirească. Intră. Întreabă. Dă buletinul. Aveți o fetiță. Oooooooooo…Urcă. Ajunge în dreptul ușii. Vrea să apese clanța dar gestul se descompune. Constată că este nevoie de mai multă putere pentru a apăsa o clanță decât pentru a te sprijini pee le la breack dance. Îi fug gândurile. Ezită. Îndrăznește, timorat de ce va vedea, ce va fi dincolo de ușă. În salon două brațe strâng la piept un pachețel. Privirea se limpezește, orizontul se dilată realizează abia acum că a parcat lângă cele mai iubite ființe din viața lui. Atunci ca un fulger îi trece prin minte drumul făcut cu 160 - 180 km/oră... Omul, bărbatul, în gândul său rostește “Tatăl nostru…”, buzele încep să bată ritmul rugăciunii, vocea se ridică și irumpe sonor. Pleoapele palpită transpirate, se trag, globii ochilor tâșnesc din orbite. Vorbele rugăciunii răzbat. Din saloanele alăturate se percep scâncete, voci liniștitoare. Gura ei se rotunjește, un deget se duce la buze. Omul, bărbatul, se opreste cu mirarea în ochi, murmură “Tatăl nostru, știi, eu sunt tatăl vostru”…iar ea, Divina, … Vocea i se curmă. Se apleacă spre marginea patului, apucă marginea pledului, o mușcă, o mursecă, o pune stavilă strigătelor. Eu, tatăl, tată, tatăăă!!! Își amintește și face economie de strigăte. Un râu de transpirație fierbinte îi curge pe spate. Roșu, transpirat, se ridică abrupt, împreună palmele, se înclină, se trage de-andăratelea, iese. Jos, la intrarea în Maternitate, se oprește în spațiul comercial să bea o apă plată, să-i tragă rogoazele de pe esofag. La difuzor buletinul de știri. Crainicul informează că pentru a opri căderile de pietre de pe versant se pune o rețea de sârmă. Ca să nu mai cadă pietrele...cu viteză. Cu viteză. Viteză... Cine mai știe? Fragment din “Gabriel și Divina”