patul lui procust

ești doar o gospodină care-ntinde vise la soare, le așezi apoi în camară, să doarmă cuminți, până la iarnă, dintr-un un zâmbet sau o mângâiere, faci provizii pentru mâine, alegi zilnic bucuriile simple de neghină, le gătești pentru demonii lui, ești sarea-n bucatele cu care îi aștepți să vină la masă, să le-ndeplinești toate dorințele ai în suflet un pat al lui procust cu care îți tot măsori zilele, speranțele, iubirile, visele, aștepți să găsești partea care să le îmbine mai mult ca perfect cu morala celorlalți și conștiința ta îți desenezi șablonul pe inimă, și, ca totul să fie desăvârșit, începi să tai, să tot tai, până realizezi că ești afară din tine iar tot ce-ți ramâne în urmă e conturul unui sinucigaș, care nu mai înțelege cine i-a trasat limitele, peste care nu trebuie să pășească, dincolo de care e doar o umbră, daca nu-și plătește nefericirile viitoare cu fericirea de acum și-atunci te-ntrebi, iar, cine a hotărât că ești doar o gospodină condamnată să-ntindă vise la soare?