În căutarea efemerei clipe

Anca a vrut să spună ceva. A renunțat în momentul în care a ridicat mâna într-un gest care ar fi întărit ceea ce gândea: \"Ia-l de mână, că el nu știe să intre în restaurant. Nu a mai fost, sărmanul de el, ca și tine!\" Oricum, Fănel nu ar fi auzit-o. Când rostea ultimele cuvinte, trecuse de draperia pe care a lăsat-o întredeschisă. Anca putea vedea aproape jumătate din sală. A tras scaunul astfel încât să poată privi fără a i se observa această intenție. A trecut în revistă persoanele și a examinat interiorul localului, atât cât se putea vedea. Era indispusă încă de când au plecat de acasă. Fănel, motivând că este foarte aglomerat traseul și e nevoit să se concentreze la volan, nu a vorbit până la restaurant. A precizat doar că nici el nu cunoaște soția șefului. Întrebările ei au rămas fără răspuns. Era un pachet de nervi când a coborât din autoturism și încă nu se calmase. Au trecut cinci minute și ea era tot singură. Ar fi vrut puțină apă. \"Femeia asta drăguță nu mai trece pe aici. De fapt, a întrebat dacă dorim ceva...Oare să fie ceva între ei? Mă poate înlocui cu o ospătară? Ce-i poate oferi ea mai mult decât mine? Am să fiu atentă. Poate surprind niște priviri ori gesturi din care să înțeleg mai mult...Nu-i frumos să-i aștept cu țigara în mână, dar nu mai rabd. Ce naiba, cred că au trecut zece minute!\" După ce a aprins-o și a tras adânc două fumuri, Anca părea că s-a calmat. A răsfrânt gulerul bluzei astfel încât să pună în valoare sânii săltați de sutienul elegant ce nu avea decât acest rol și a lăsat capul ușor pe spate pentru a-și scutura buclele căzute pe umeri. Apoi, sigură pe sine, a săltat bărbia și a fixat deschizătura separeului cu o privire plină de nonșalanță. Doi tineri o examinau atent de la o masă din apropiere. A zâmbit aproape involuntar și a încercat să acopere puțin din pulpele aflate la vedere. Nu a reușit. Liniștită, a trecut cu privirea peste ei, ridicându-și bărbia și mai mult, disprețuitoare. Foarte curând, a observat grupul ce se îndrepta spre separeu, în frunte cu Fănel. Îl urma un domn trecut de 45 de ani, îmbrăcat în costum de tergal elegant și sobru, gri-petrol, două doamne de vârste diferite, înalte și cochete și apoi un bărbat apropiat de 40 de ani, fercheș în costumul său de vară apropiat de culoarea untului. Ambii bărbați purtau câte un buchet mare și elegant de flori proaspete. Anca a intenționat să se ridice. A renunțat și a optat pentru o poziție degajată, hotărâtă să-și ascundă iritarea. \"De ce să-mi fac probleme?...Cel mai vârstnic este așa numitul șef, presupun. Dar celălalt? Nu a știut că sunt și alti invitați? Se pare că vom sta ceva timp aici...\". Fănel i-a poftit și a încercat să facă oficiul de gazdă, dar bărbatul ușor grizonat a intervenit cu intenția clară de a crea o atmosferă de destindere: - Lasă-mă pe mine! Bine v-am găsit și vă rog să primiți scuzele noastre pentru întârziere, doamna Nicolae! s-a adresat el Ancăi, întinzându-i mâna. Eu sunt Costică Ulieru, cel mai rău șef, după cum bănuiesc că v-a povestit soțul dumneavoastră, a continuat el imediat ce ea s-a ridicat și și-au strâns mainile. Încântat să vă cunosc, vă ofer aceste flori, doamnă... - Vai, vă mulțumesc, nu trebuia..., a încercat Anca să vorbească în timp ce primea buchetul. - La aniversarea voastră, măi copii și mă bucur că m-ați invitat, a schimbat el tonul și privirea-i șugubeață i-a învăluit pe toti. Iată generalul meu, Mihaela, iată prietenii mei, domnul și doamna Bărbulescu, iată pe doamna Nicolae, dragii mei...și luați loc că mor de foame, fraților! Manifestarea lui ușor teatrală, dar prietenoasă, a descrețit toate frunțile și schimburile de amabilități au început cu îmbrățișările femeilor și cu plimbarea buchetelor de flori de la o doamnă la alta. Erau oarecum dezorientate. Mai ales Anca. Nu își aducea aminte să aniverseze ceva. Singura care părea a cunoaște realitatea, era doamna Mihaela. Calmă, a adunat cele trei buchete în mâinile sale pline de inele și brățări și s-a întors către Fănel. - Cine servește aici, sărbătoritule? - Da, o chem imediat...Stați să...Dați-mi mie până când vine, s-a fâstâcit Fănel și a întins brațele. - Nu, lasă că le pun pe masa aceea...Să aducă vaze cu apă să nu se usuce până plecăm, că sunt destul de scumpe...Doar n-o să le lăsăm aici. A, uite că a venit! - Bună seara! Bine ați venit și petrecere frumoasă. Sunt la dispoziția dumneavoastră, și-a făcut Mariana intrarea cu nelipsitul său zambet și cu o reverență subtilă, elegantă. - Fetițo, a intervenit domnul Ulieru, îmi place aici. Vei pune florile acelea în apă și apoi ne servești. Meniul, dacă se poate... - Este totul pregătit, domnule, exact cum a fost comandat, l-a întrerupt Mariana arătând cu bărbia și privirea către Fănel. Dacă doamnele au alte preferințe, vă rog! - Mergem pe mâna bărbaților în seara asta, a intervenit plină de importanță doamna Ulieru. Nu cred că se vor face de râs. Uite, este deja opt și jumătate, a continuat ea etalându-și ceasul minuscul ce se lăfăia pe post de medalion pe pieptu-i bogat și dezvelit mai bine de jumătate. - Imediat, vă rog! În trei minute vă servim, a încheiat Mariana discuția și a ieșit la fel de ușoară și neauzită precum intrase. Adevărat, după doar trei ori patru minute, s-a înapoiat însoțită de nea Vasile și un picolo tinerel. Fiecare purta pe brațe, într-un echilibru uluitor, platouri și farfurii cu o sumedenie de bunătăți. Petrecerea a început cât se poate de vesel. Priviri furișe se strecurau de la unul la altul. Parcă fiecare aștepta ca cel de lângă el să înceapă și să vada care furculițe și cuțite se folosesc mai întâi. Doamna Mihaela a fost mai practică decât ceilalți. A luat în mână ce a nimerit și a exclamat: - Nu contează că luați din stânga ori din dreapta. Important e să puteți băga în gură. Se poate și cu mâna la nevoie, fraților...Ce risipă și la ăștia cu atâtea furculițe și cuțite! Au zâmbit toți. Anca a râs destul de tare. Pentru ea nu era o problemă. Era obișnuită cu restaurantele de lux. Domnul Bărbulescu, după ce i-a ținut isonul la râs, nu-și mai dezlipea privirea de pe pulpele lăsate aproape goale de fustița ei prea scurtă, în timp ce soția sa îl examina cu coada ochiului pe Fănel. Aparent distrat, atent la toate și la nimic, acesta privea insistent fața șefului său, în speranța că va citi pe ea ceva din ceea ce-l interesa. Se întreba deja cum vor proceda să poată vorbi. Avea senzația că toate femeile sunt foarte atente la tot ce se spune. Era încordat și nerăbdător, iar timpul părea că alergă în defavoarea sa. Anca s-a lăsat repede antrenată de atmosferă. A înțeles că așa zisa aniversare este paravanul unei întâlniri de alt fel. Urmărea cu abilitate privirile comesenilor, încercând să le ghicească gândurile. Cel mai mult o amuza atitudinea doamnei Ulieru. Ocupase scaunul ce părea a fi situat în \"capul mesei\" și, în puținele momente în care gura nu-i era plină, intervenea cu dorită dar ineficientă autoritate în dialogurile încrucișate. În mod cert, nimic nu o interesa mai mult decât conținutul farfuriilor. Domnul Ulieru își vedea conștiincios de mâncare și băutură. Vorbea cu măsură în serios, dar făcea risipă de glume și râdea cel mai mult. Rupea șirul conversației cu scurte întrebări menite a declanșa ilaritate și nu pierdea nicio ocazie să admire pieptul Ancăi la fiecare mișcare mai neatentă ori deloc întâmplătoare a acesteia. După aperitive, cu paharul în mână a ținut un scurt toast care a declanșat hohote de râs. A felicitat familia Nicolae pentru cei douăzecișișapte de ani de căsnicie! Probabil în acel moment tocmai aprecia vârsta doamnei în cauză… A fost momentul în care a avut răgaz să-și încrucișeze privirile cu ale soției și să ridice ușor din sprâncene. După numai trei minute, bărbații au rămas singuri. Doamnele au plecat să-și refacă fardurile ușor deteriorate \"de râs și transpirație\", după cum a susținut doamna Mihaela. În clipele următoare, în separeu s-a lăsat o liniște mormântală. Fănel rămăsese în picioare încă de la ieșirea doamnelor și-l privea pe șeful său care ridicase mâna stângă cu degetul arătător întins către el, acuzator... - Ai luat mită, nenorocitule! a izbucnit comisarul-șef, făcând eforturi disperate să nu ridice tonul, să nu țipe. - Nu-i adevărat, șefu, a îngăimat Fănel după câteva secunde de muțenie care-i albiseră fața și-i făcuseră mâinile să tremure ușor, deși intenționase să se declare chiar jignit de o așa acuză. - Cum nu e adevărat? Ești cercetat pentru luare de mită. Mai îndrăznești să negi? - Nu am luat banii nimănui, sefu...Nu am pus eu mâna pe banii... - Nu, nu ai pus mâna pe ei. I-ai primit direct în cont, că ești deștept, cretinule! Vorbele șefului au fost strecurate printre dinți cu mare încărcătură de dispreț, grele și acuzatoare. Fănel a tresărit scurt și mușchii feței i s-au încordat vizibil. A întins mâna încet pe speteaza scaunului, l-a tras și s-a așezat în tăcere, cu privirea țintă la cel ce tocmai îl acuzase. \"Arabul m-a dat în gât, f...i paștele mamei lui! Numai el a putut face asta. Nu a mai știut nimeni, decât noi doi. Dar se pare că doar despre asta-i vorba...Poate mai e timp și loc de făcut ceva...\". A întors încet capul către Emil și apoi l-a privit întrebător pe șef. - Vorbește! E prietenul meu și știe, l-a repezit nea Costică înțelegându-i reținerea. Te poate ajuta, nenorocitule! E comisar în Corpul de control al ministrului. Vorbește, nu avem timp! - Șefu, cum să spun...nu am impus eu să... - Aha! Nu ai cerut, dar ai dat numărul contului, nu? Nu ai impus tu! - Despre ce sumă este vorba cu adevărat și când s-a întâmplat? a intervenit domnul Bărbulescu. Până în acel moment, a examinat atent atitudinea lui Fănel. Nu și-a dezlipit ochii de pe chipul lui. Era sigur de vinovăția acestuia. Știa și suma, dar dorea ca cel în cauza să o precizeze, recunoscând în acest fel. Era extrem de calm și trăgea total degajat din țigară. - ...Trei mii de euro, a șoptit Fănel, lăsându-și capul să cadă în mâinile rezemate cu coatele pe masă. Acum vreo trei săptămâni... - Pot să știu contra cărui serviciu? Foarte pe scurt, dacă se poate... - I-am găsit mașina furată și m-am dus să i-o aduc...de la Brașov, a răspuns Fănel fără să-și ridice privirile de pe fața de masă. - Adică, de unde au dus-o oamenii tăi, nenorocitule! a izbucnit domnul Ulieru lovind destul de puternic cu pumnul în masă. Sau a fost doar o gogoașă, ca să-l impresionezi, nu? Fănel nu a răspuns. A clătinat ușor din cap, afirmativ. Ceilalți doi s-au uitat unul la altul. Se înțelegeau foarte bine din priviri. Comunicau rapid. - Spune foarte precis dacă mai ai și alt caz în afară de ăsta, i-a cerut domnul Ulieru. Să vedem dacă se mai poate face ceva. - Nu, este singurul. Un cetățean de... - Da, știu. De origine arabă. L-ai mirosit bine, amărâtule! Nu a făcut plângere penală, e doar o reclamație. Înregistrată. Poate că îti amintești și de altul...Până vin femeile, a continuat el în șoaptă. Mai gândește-te... Femeile sporovăiau în holul mare de la toaletă, în fața oglinzilor. Băuturile spirtoase consumate, în afara faptului că le-au roșit ușor obrajii, le-au dezlegat bine limbile. Doamna Ulieru tocmai făcea haz de fusta scurtă în care era Anca îmbrăcată, în timp ce-și tampona fața transpirată. - Dragă, dacă lăsai crăpăul în față, practic nu mai aveai nevoie de ea. Arătai păsărica! Bieții bărbați cred că-și sucesc capul pe stradă după c...l tău! Văd că și ai noștri trag cu ochiul...Când aveam eu vreo cincisprezece ani era moda asta...Ce șuturi țepene arătam atunci, fetelor! Da, nici acum nu mă dau bătută! - Ei, când merg nu pare așa scurtă. Cînd mă așez, doar, că se trage pe șolduri, s-a scuzat oarecum jenată Anca, învârtindu-se ușor în fața oglinzilor. Vedeți? Hai că nu e exagerată... - Nu este dragă, a intervenit și doamna Mia Bărbulescu. Se poartă. La vârsta ta nu pare ciudată. Și dacă-ți arăți puțin fesele ai mai mult succes. Până faci treizeci, mai merge... - Oho, mulțumesc! Sunteți prea amabilă...Am împlinit deja 34 de ani, a întrerupt-o Anca vizibil încântată. Cele doua femei au privit-o surprinse. În ochii Mihaelei au apărut primele semne de invidie. Mia o admira cu sinceră simpatie. Ea era simplu îmbrăcată, dar elegant. Nu purta la acel deux-pieces, ce-i venea ca turnat pe trupul mlădios, decât două inele și o cruciuliță micuță pe lănțișorul său de aur. Obișnuia să poarte la fel de scurt ca Anca, inclusiv la serviciu, dar la această „aniversare” nu i-a permis soțul să se îmbrace așa. I-a smuls și brățările de la încheieturile mâinilor înainte de a pleca de acasă. „Nu merg să discut afaceri, toanto! Și nici pe podium nu te duc. Interes profesional, e clar?” Când se pregăteau să plece, pe ușa deschisă larg a intrat o tânăra elegantă a cărei față era toată un zambet. Le-a salutat cu o ușoară înclinare a capului și s-a îndreptat către o chiuvetă. După doi pași s-a oprit și s-a întors contrariată cu fața către ele. - Anca! Tu ești, nu? a exclamat ea bucuroasă. - Eu sunt, dar...nu-mi dau seama cine... - Hei, sunt Olga, doamnă! - Vai, da! Te recunosc acum...Ești așa frumoasă și nu te-am mai văzut de mult timp, s-a scuzat Anca întinzând brațele către ea. S-au îmbrățișat și s-au sărutat. - Am venit să mâncăm aici. Au preparate excelente. Ne pregătim de plecare...Ne întâlnim la nuntă, da? - ...La nuntă...nu înțeleg, a murmurat Anca, încercând să-și amintească ceva. - La nunta noastră! Eu cu Valentin...Am trimis invitație... -Ah, da! Uitasem. Scuză-mă! Cred că surpriza revederii...\"Nu am primit-o, a uitat să-mi spună ori de ce naiba a ascuns treaba asta? În ultimul timp cam multe se petrec fără să cunosc nimic\"...Desigur, nu ar mai fi mult, a revenit Anca sperând să afle amănunte. - Două săptămâni trec ca mâine. Ce mai este timpul acum...? - Da, da! Ai dreptate...Deci, ne vedem la nuntă. Să fie într-un ceas bun! - Mulțumim, Anca! Am să-i spun lui Valentin că sunteți aici... - ...La aniversarea cuiva, a bâiguit Anca grăbit și vizibil jenată. Sunt cu... - Cu noi și cu alte persoane care ne așteaptă cam de multișor, a precizat doamna Mihaela fără să le privească. Intervenția ei a fost rece și total lipsită de politețe, dar cu efect. Cele două fete și-au luat rămas bun imediat. Aproape de separeu, se auzeau voci. Când au intrat, nu mai vorbea nimeni. Cei trei erau vizibili încordați și oricine ar fi înțeles că au discutat ceva serios și încă nu au terminat. Doar Emil a zâmbit, detașat, întâmpinându-le: - O! Parcă veniți de la salonul de cosmetică. Arătați excelent, doamnelor! Sunteți chiar frumoase! - Așa cum arătăm întotdeauna, domnul meu, a intervenit soția sa zâmbindu-i complice. - Da, asta așa este. Bine punctat, a intrat și domnul Ulieru în schimbul de replici. Să ne aranjăm și noi ținuta. Se impune, chiar dacă o spun în glumă...Vi-l lăsăm pe domnul Fănel să vă țină companie, frumoaselor... Cei doi au mers direct la toaletă, fără să privească pe nimeni. După ce s-au ușurat, au verificat subtil toate cabinele. Erau singuri. Aveau multe de vorbit și se grăbeau. Șoaptele lor nu puteau fi auzite dincolo de hol. Peretele despărțitor era până în tavan. - Ești sigur că nu e vorba de plângere penală, nea Costică? - Da, de asta sunt sigur. Dar nu pot fi și de el. Nu-l mai cred. Dacă are și altele la activ? - Suma de bani coincide cu depunerea în bancă. Sumele pe care le mai are sunt foarte mici. Depuse sporadic în zile care coincid cu cele de salariu. Cred că s-a terminat cu verificarea conturilor.... - Ei, e bine dacă-i așa. Ce zici? Mi-e teamă să nu se audă la general... - La care? - La Kunta Kinte. Îl trece imediat în rezervă și o trag și eu pe urmă... - Mda! De parcă el ar fi cel mai cinstit din minister... - Păi e, că nu am auzit nimic până acum, a argumentat nea Costică afirmația făcută. - Da? Și terenurile cumpărate pe nimic cu generalii de armată? - Care bre? - Din cele dezafectate...Foste poligoane de tir, cu toate amenajările de pe ele...Are și conacul de la Perieți de prin Olt, pe undeva, după cum se aude. Bârfește lumea... - Dă-i în p...a mamei lor de nenorociți! Hai să ne vedem de ale noastre. Au mai discutat câteva minute până ce au fost întrerupți de persoane care intrau la toaletă. Unele aspecte le-au adus mai greu la același numitor. Iritat, Emil a precizat la un moment dat: - Vorbești matale cu el. Eu nu mă implic și sper că înțelegi de ce. Am motivele mele. Oricum, nu am auzit și nu cunosc nimic. Să fie clar! Nu uita, nea Costică, mai e puțin și vin alegerile. Se schimbă Guvernul. Vin alții și sistemul se zdruncină. Nici chestorul nostru nu va rămâne. Deci, să rezolve până la schimbare. Altfel... Fănel nu reușea să întrețină o atmosferă plăcută. Era încordat, îngrijorat, neatent. Avea momente în care nu auzea și nu vedea nimic. Gândul că reclamația era pe biroul unui procuror pe care nu-l cunoaște îl paralizase. Salvarea lui a fost doamna Mihaela. În mare vervă, intuind de altfel ce se întâmplă cu el, cu cascadele ei de râs și bancurile răsuflate, a captat atenția și bunăvoința celorlalte două femei și a pus ospătara pe drumuri pentru rezolvarea unor capricii proprii gurmanzilor. În așa circumstanțe a aflat Anca și Fănel că doamna Ulieru are grad de comisar și lucrează la Serviciul pașapoarte. Un serviciu \"mutilat\" prin trecerea sa în cadrul serviciilor publice comunitare, după opinia doamnei în cauză. Când au revenit cei doi, tocmai povestea o întâmplare plină de haz, în care personajele erau doi rromi (țigani) neștiutori de carte care solicitau pașapoarte. Auzind despre ce este vorba, nea Costică a intervenit cu tact în discuție: - Sunt haioase povestirile tale, dragă, dar te rog eu frumos să nu ne distrăm cu aspecte de la serviciu...Adică, nu aici, vreau să zic. Acasă e altceva. Nu te supăra... - Bine, bine, nu mă supăr, dar...uite că masa plânge...Ce mai comandăm și noi? - O, asta nu este o problemă, a sărit Fanel îndatoritor, spuneți ce doriți și... - Aveți puțintică răbdare, fetelor, l-a întrerupt domnul Ulieru. Merg cu domnul Fănel pe la bucătărie. Vreau să le spun eu cum să prepare ceva surpriză. Niște cotlete simple nu vă satisfac...Hai, băiatule! Mai beți și voi un păhărel până ne întoarcem...Ia comanda, Emile! Traversând sala, au găsit-o pe ospătară la una din mese și nea Costică i-a făcut semn să se apropie. Era agitat și grăbit, mânios și nemulțumit, dar reușea să-și ascundă foarte bine frământările, trăirile și sentimentele. Volubil și zâmbitor, părea a fi foarte bine dispus. - Fetițo, vrem tochitură dobrogeană. Să fie cu usturoi din belșug și bine condimentată. - Desigur! Am reținut, domnule... - O mămăligă vârtoasă să facă băieții și să nu uiți de castraveciori murați dacă nu aveți murături, a continuat nea Costică înghițind în sec...Să aduci vin roșu de Murfatlar. Ai reținut? Hai, repede! a îndemnat-o el pe Mariana în timp ce-și freca mâinile și își plimba ochii pe trupul ei, pofticios. - Frumușică foc, gagica asta! a exclamat el imediat ce femeia s-a întors să plece. Merită să i-o trag odată când mai vin aici... - Da, șefu...„Dacă mai ai cu ce, f...e în gură de boșorog!\"...E chiar frumoasă, a confirmat Fănel fără să stea pe gânduri, deși nu i-a picat deloc bine remarca șefului. La toaletă era mișcare. Au ieșit afară. Era cald și liniște. - Hai în mașină. Cinci minute. Să nu ne deranjeze nimeni...Stai liniștit, Radule, ai mâncat? l-a întrebat nea Costică pe bărbatul care a coborât dintr-un Jeep model \"Grund Cherokee\" de culoare aurie parcat în fața restaurantului. - Nu, să trăiți! M-am gândit că… - Mai stăm vreo două ceasuri, mergi liniștit, băiatule!...Un prieten, că doar n-o să conduc eu după atâta băutură, l-a lămurit el pe Fănel care asistase năucit la această scenă. \"Da...un prieten! Că așa-i vorbești unui prieten, cu să trăiți...Să fie a lui mașina asta? E de cel puțin nouă-zece mii de euro, băi frate!\" se minuna el în timp ce se așeza pe bancheta confortabilă din spate. - Măi, omule! Nu ai decât o variantă, a schimbat vorba nea Costică, făcând eforturi să-și păstreze calmul. Stai de vorbă cât mai repede cu arabul. Să-și retragă reclamația. Să spună că a greșit. Să nege, băi, că ai cerut și că ți-a dat mită...Pricepi? - Credeți că procurorul va admite, șefu, ca... - Niciun procuror. E o reclamație, dă-l în p...a mă-si! Dar a ajuns la ăștia de la Inspecția Internă și dacă ei constată ca ești vinovat, ai belit-o! Pe românește ți-o spun, l-a întrerupt și l-a lămurit șeful pe Fănel. - Cum să fac eu? Trebuie să-l găsesc, dar cum să-l conving...Mă gândesc că nu știe bine limba și putea avea greșeli în exprimare...Ce ziceți? - Să scrie cu mâna lui că ți-a dat ca recompensă că i-ai găsit mașina...E treaba ta! Restitui banii toți, te rogi de el...îl implori, îl cinstești...Îl f...i! Nu mă intereseaza. Luni să fie treaba clară, băiatule! - Luni? Așa repede? Dacă nu-l găsesc... - Repet, nu mă interesează! De marți încolo hârtia aia ajunge departe... - Plec mâine dimineață, șefu...Să nu mă căutați nici duminică...\"Cred ca numai la Timișoara ori Constanța îl găsesc pe Abdul! Trebuie să-i iau urma...\". - Ești liber, omule, dar să rezolvi. E clar? - E clar, să trăiți! Vă mulțumesc pentru... - Nu-ți răci gura de pomană. Toate la timpul lor. Te-am șters de la sufletul meu. Nu meriți decât câțiva pumni, nenorocitule! Și să-ți schimbi mutra aia bleagă când ajungem la masă, că-mi strici tot cheful...