În căutarea efemerei clipe

Fănel era tensionat puternic și cu greu reușea să se stăpânească. Nu dorea ca persoanele cu care venea în contact să-i cunoasca adevărata stare de spirit. Nu suporta sa fie privit cu înțelegere, milă, îngrijorare ori dispreț sau satisfacție. Emoții, îngrijorare, ciudă, jenă, nesiguranță, iritare...Toate-l năpădiseră și cu greu se opunea impulsului de a țipa, a înjura ori a lovi pereții și a arunca cu scaunele. Era încruntat, cu pleoapele închise pe jumătate și priviri piezișe, cu fața congestionată. Cât a sunat telefonul a numărat în gând pentru a se liniști. Ajunsese la cifra 11. - Alo! Am onoarea, șefu, sunt eu, Fănel. ...va sun de pe un telefon străin de noi... ...da, e persoană de încredere...Da, verificată, nu vă faceți probleme... ...exact asta intenționam să vă propun... ...da, nu e central și e puțin frecventat. ...bine aprovizionat, cu serviciu aproape ireproșabil... ...cum ?! Trebuie neapărat? ...da, dar nu putem discuta în prezența lor, sefu! ...cum adică? ...nu discut cu ea probleme de serviciu, nu... ...flori? Nu este ziua... ...a, da! Înțeleg, da, da... ...a, nu! Este femeie... ...foarte discretă... ...da, reținut...Deci, vineri... ...și românesc și italian, cum doriți. Eu... ...am înțeles. Deci aștept aici... ...da, 20, 00. Nu e prea târziu vineri? ...da, azi e miercuri. Am înțeles... ...să trăiți! Mai liniștit dupa acest dialog, a închis telefonul și l-a introdus în borsetă. A tras ușor draperia. Mariana nu se vedea. \"Probabil e pe la bar să dea vreo comandă. Cuminte fată. Nu a stat să asculte...\". A aprins o țigară și s-a așezat pe scaun. Privea țintă la perete, fără să vadă nimic. Recapitula discuția cu șeful său și făcea planuri. Nu înțelegea cum acesta nu avea niciun fel de secret cu nevasta lui. \"Cum dracului să-i povestească și probleme de serviciu?! Ce încredere poate avea? El nu are chiar nimic de ascuns, este atât de corect în afara casei? Și despre mine ce-or fi discutat? Și eu cum să vorbesc cu el în prezența Ancăi? Cred că va trebui sa o pregătesc puțin. Da, dar foarte puțin. Nu trebuie să știe femeia niciodată totul. Dar...dacă ar ști, cum ar reacționa? Mă va înțelege ori mă va trata cu dispreț? Și, de fapt, de ce se ferește el atât de mult să fie văzut cu mine? Nu se poate! A aflat mai mult decât trebuie...Problema se pune al naibii de urât, în cazul ăsta. Ce p...a mă-si a transpirat și de unde? Ce dracului verificări se fac și eu nu știu? Poate că au aflat despre aranjamentul cu școala de șoferi. Am actele în regulă, chiar dacă nu am declarat afacerea asta. Ce se poate întâmpla? Și până vineri se pot întâmpla multe dacă...\" - Domnul dorește să comande ceva? Nu observase că Mariana a intrat în separeu și a tresărit puternic, contrar obiceiului. Mâinile-i tremurau ușor și, pentru a ascunde aceasta slăbiciune, a început să bată darabana pe masă, încercând să pară a fi distrat. - Nu, nu doresc decât să-ți spun câte ceva. Poți asculta două minute? - Da, te ascult, a răspuns aproape în șoaptă Mariana. - Ia loc, te rog! - Nu am voie în timpul serviciului. Nu știai? Fănel s-a uitat lung la ea. Era foarte calmă și răsfoia alene filele din carnețelul pe care-și nota comenzile, în timp ce-l privea cu ochi senini, zâmbindu-i degajată. Împrumutând parcă din pacea ei lăuntrică, Fănel s-a liniștit și i-a dat amănunte despre seara de vineri, cu privire la meniu și numărul de persoane... - Da, cu soțiile. Sărbătorim un anume ceva, a precizat el la întrebarea ce stătea plină de curiozitate în privirile ei. \"Și a mea încă nu știe nimic. Iar în noaptea asta nu putem vorbi. E de gardă\", a continuat Fănel explicația, în gând... Telepatie ori ba, în acel moment Anca se întreba ce face soțul ei drag la ora asta, singur acasă. \"Am să-i dau telefon cum ies din operație. Doamne, câte oase rupte! Cum or fi rezistat oamenii ăștia? Cum de mai trăiesc? Și pe Fănel îl mai fură viteza, dar să circuli cu aproape două sute pe oră mi se pare a fi totală nebunie, nu inconștiență. Va fi prea târziu...Se va culca și nu vreau să-i stric somnul. Mai durează până peste miezul nopții, se pare\". Era foarte atentă, extrem de concentrată și se întrebuința total. Întregul bloc operator era în alertă. Se lucra în trei săli de chirurgie simultan, cu trei echipe \"cârpite\" urgent cu un medic și o asistentă de la \"ortopedie\". Asistenta era Anca. Chiar șeful secției o numise. Știa că este de gardă în noaptea aceea. Iar căpitanul doctor Viorel Dobrescu, medic primar ortopedie-traumatologie, era încântat că, fără să solicite, precum ar fi dorit, ea fusese repartizată în echipa lui. Pentru Anca nu era o premieră. Doar lucrase la \"chirurgie\" împreună cu tatăl său în primul an după absolvire. Pe masa chirurgicală complexă se afla un barbat tânăr cu fracturi și luxații ale oaselor ambelor picioare, fără să prezinte organe interne strivite ori chiar rupte, precum se pare că aveau celelalte victime ale accidentului rutier. Ea cunoștea instrumentarul și toate accesoriile necesare efectuării perfuziilor cu ochii închiși. Cand doctorul Dobrescu cerea cu vocea lui plăcută și liniștitoare, Anca era deja în mână cu instrumentul solicitat ori cu tampoanele pe care ea le da întrebuințarea exact unde și când era necesar, fără alte indicații. Masca ascundea zâmbetul de mulțumire pe care-l ghicea doar, dar îl regăsea în ochii lui de câte ori avea răgaz să o privească. Și întotdeauna simțea că nu era doar mulțumire. \"Ochii lui vorbesc mai mult decât a reușit să-mi spună de câteva ori...De când ne-am cunoscut, aici, la chirurgie, mi-a zâmbit și toată figura i s-a luminat așa cum observ că se întâmplă în fiecare zi. De câte ori mă vede... Atât de curtenitor și atat de nobil poate fi omul acesta! Nu l-am auzit vreodată să jignească pe cineva. Iar mai înțelegător și mai blând cu bolnavii, nici că se găsește un altul ca el. Nici tata parcă nu este atât de atent întotdeauna. Și câtă tristețe am citit în ochii lui când i-am spus că sunt căsătorită doar de câțiva ani!\" - Asta-i tot, oameni buni, vă mulțumesc! - i-a rupt el șirul gândurilor tocmai când îl privea cu admirație, furată de amintiri. - Fetelor, cu multă atenție, vă rog, executați toate cele necesare pentru finalizare și conduceți pacientul. Eu merg alături să văd dacă dr. Marinescu are nevoie de mine...Doamna Nicolae, este posibil să apelez și eu la serviciile dumitale...dacă nu te-am obosit prea... - Desigur! Vă însoțesc oriunde, nu se pune problema, l-a întrerupt Anca, simțind cum roșește la gândul ca i-a surprins acea privire plină de nostalgie și respect. Nu a fost nevoie. Celelalte două echipe erau aproape de finalizarea operațiilor. În camera de pregătire a chirurgilor, în timp ce-și spălau mâinile cu apă sterilă și soluții speciale, înainte de a intra în operație, doctorul Dobrescu a încurajat-o și i-a vorbit pe alt ton. Dar erau singuri în acel moment. Se tutuiau de câtva timp, la rugămintea lui. Numai în prezența altor persoane foloseau pronume de politețe și unele formule specifice locului de muncă. Iar acum, după ce și-au scos bonete, măști, saboți, etc. și se spălau pe mâini, se tutuiau, bucuroși că nu-i deranjează nimeni. - Ancuța, fată dragă, ai fost la înălțime, ca de obicei și îți mulțumesc! - Dar nu ai pentru ce, doctore. Nu am făcut nimic în plus ori extraordinar... - Poate că nu, dar numai prezența ta este suficientă să-mi dea un plus de elan și de... - Ei, tot ca de obicei, exagerezi și iar îmi vorbești ca... - Nu, nu! Nu este un obicei. Eu spun ceea ce simt și nu trebuie să te superi. Iar în operația asta, te rog să mă crezi, ai fost \"a doua mână\" pentru mine. Esti totală, draga mea! - Nu, te rog, nu continua cu laudele pentru că eu...Hei, ce faci? Ea nici nu observase că doctorul se ștergea pe mâini în timp ce vorbea și se apropiase la un pas de ea. Când l-a vazut în oglindă, el o cuprinsese peste mijloc cu un braț. Odată cu întrebarea, Anca s-a întors surprinsă către el, dar nu a mai apucat să spună nimic. Era sărutată pe gură... - Lasă-mă, te rog, să-ți șterg gurița asta frumoasă... - Mmmmm...ba nu! - Hai, te rog, știu cât de dulce este, dar râd băieții de tine. Și, la atâta vanilie câtă ai la colțul guriței, vin albinele și te papă... - Mami, uite tati ce zice! - Are dreptate, scumpa mea. Lasă-l să te șteargă, a intervenit ceva mai hotărâtă Gaby, abia stăpânindu-și râsul. - Eu am fost atent! a intervenit Dănuț cu voce tare, arătându-și gura curată, smucindu-se și scăpând pentru câteva clipe din strânsoarea mâinii mamei sale. Uite, nu m-am muldălit! - Da, da, nu te-ai murdărit. Bravo! Dar pe pantalonași cum ți-a curs înghețata? Hai, spune-i mamei si surioarei tale! - Nu a curs de la mine. Uite, ea a fost lea și m-a muldălit... - Gata copii, hai să mergem frumos, le-a tăiat Cezar avântul, intuind că vor începe cearta pe tema înghețatei, după ce a reușit să o șteargă pe fetiță la gură. Altfel, să știți că nu mai venim să ne plimbăm cu barca. Și nici la „Monte Carlo” nu mai mergem vreodată pentru înghețată… Plimbarea a fost frumoasă în această seară caldă de septembrie. Lume multă în Cișmigiu. Veselă, chiar exuberantă prin zonele mai pline de verdeață și ferite de ochii lumii. Pe \"aleea pensionarilor\" s-au oprit de câteva ori. Copiii îl cautau pe tataie al lor... - Ce tataie mulți, aicea! a exclamat băiețelul în timp ce-i cerceta cu privire iscoditoare pe bătrânii de pe bănci și din jurul lor. Majoritatea aveau părul alb. - Da, tătăiță al meu nu e, a constat Monica scâncind, gata, gata, sa plângă. - Ei nu au copii acasă. De aia stau aici. Uite mami! Ce au pe cutiile cu pătlățele? Vleau și eu... - Sunt piese de șah, dragule. Așa se cheamă jocul acesta. Șah. La anul, cand vei fi mai mare, vei avea și tu. Tatăl tău te va învăța cum se joacă... - Da\' tu nu vlei sa mă înveți? - El știe mai bine ca mine. Este un joc de oameni mari... - Da\' tu ești mică și el e male? - Da...este mai înalt ca mine...Și, uite, sunt numai bărbați cei care joacă! Vezi tu vreo femeie? Băiețelul s-a uitat atent. Au mai făcut câțiva pași și s-a oprit să vadă grupurile de la alte bănci, după care a exclamat: - Femeile nu știu! Sunt mai ploaste ca tăticul meu și... Gaby l-a tras repede de mână pe Dănuț în speranța că nu va continua, dar băiețelul era hotărât să spună cu voce tare ceea ce gândea. I-a pus repede mâna pe gură și i-a vorbit în șoaptă: - Te rog, nu-i frumos să vorbești cu voce tare. Și să știi că nu sunt proaste. Știu și ele să joace... - Ba suuuunt, ba suuuunt, ba suuuuuunt…, a început să fredoneze Monica, sărind într-un picior în jurul lui Cezar care se prefăcea ca nu o mai poate stăpâni. - Mona! Încetează, Mona! Uf! Și tu nu mai râde, că iei bătăiță! Ești mai copil ca ei, zău așa, l-a repezit Gaby pe soțul ei privindu-l încruntată, în speranța că și copiii se vor liniști dacă este autoritară cu tăticul lor. Și efectul a fost cel scontat. Mai multe persoane au auzit discuția și întorceau capul către ei zâmbindu-le cu multă înțelegere și simpatie. Erau toți frumoși și cuvintele lor nu deranjau pe nimeni. Încet, încet, au ajuns în afara parcului, în fața Primariei capitalei. Se lăsase întunericul destul de bine, dar nu și-au dat seama. Parcul și bulevardul se bucurau de foarte multă lumină. Erau ca în plină zi. Brusc, Cezar a prins-o pe Gaby de braț și a întrebat-o șoptit: - L-ai văzut pe Fănel? Nu ne mai cunoaște? Ce-i cu el de se uită direct, dar peste noi? - Care, măi! Unde? Până să răspundă Cezar, urmărindu-i privirea, l-a observat și ea. Fănel privea în acel moment copiii. Admirativ. Pe fața lui se perindau rapid semnele simțămintelor și frământărilor sale interioare. Nu-i recunoscuse. Când i-a văzut, era adânc preocupat de problemele personale. Își punea întrebări, căuta răspunsuri și se certa pe sine pentru toate prostiile pe care începuse să le inventarieze ca atare. A văzut grupul la circa 20 de pași, când ieșea din parc. Un băiețel în cămășuță albă cu gulerul răsfrânt larg pe piept și pantalonași grena-deschis de velură finuță, cu părul pieptănat atent cu bretonaș și cu privire semeață și o ghindoacă de fetiță cu bluzică grena-închis, pantalonași gri-petrol și pantofiori asortați cu bluzica, erau tot ce vazuse mai frumos în ziua aceea. A ridicat ochii și a privit fugar părinții ce-și țineau frumos de mână progeniturile și a rămas surprins de câtă seninătate și degajare a descoperit în întreaga lor ținută. \"Uite domnule, cam așa arată oamenii fericiți! Și ce bine le stă...Iar fetița aia are părul buclat exact ca Anca, decât că nu e atât de deschis la culoare, dar seamănă mai degrabă cu tatăl său, nu cu mama. Băiețelul seamănă cu ea. Oare dacă aveam copii, cu cine semănau? Acum....cred ca e prea târziu. Eu am dat alt sens vieții. Un sens pe care cred că l-am ales aiurea. Oare unde am greșit? Dar...de unde cunosc eu femeia asta? Picioarele astea drepte, \"sticlă de lampă\", ce pleacă parcă din piept către pământ...ochii verzi...Waw! Asta-i Gaby...\". Când a privit-o atent, surprins, erau la doar un pas distanță și l-a recunoscut și pe Cezar. Privirile lor s-au întâlnit și, aproape în același timp, fiecare s-a grăbit cu câte un salut: - Sărut mainile... - Bună seara... - Salut, domnule... - Hei, salut frumoșilor... - Nu v-am recunoscut, iertați-mă! s-a scuzat Fănel în timp ce strângea mâna lui Cezar și privirea-i rămăsese ațintită asupra copiilor. Era vizibil jenat, ceea ce nu se întâmpla prea des cu el. - Mergi spre casă? l-a întrebat, foarte degajat, Cezar. - Da, merg la stația de metrou. Nu sunt cu... - Păi, hai cu noi. Am mașina la vreo două sute de metri doar... - Dacă mă primește și ea, merg, a rostit Fănel în timp ce s-a aplecat către Monica și, cu gesturi destul de stângace, a luat-o în brațe, a sărutat-o pe frunte și a urcat-o pe umerii săi voinici...