Urme de dragoste

Violeta a ieșit mulțumită, liniștită, împăcată cu sine, despovărată parcă de griji. Zâmbea în mers și își făcea planuri de viitor. Se simțea eliberată de multă supărare adunată-n timp. După mulți ani, vedea și saluta oamenii pe care-i întâlnea. Nu mai mergea cu ochii ațintiți în caldarâm. Privea în față, drept, fără teamă, cu conștiința împăcată. Își făcea planuri de viitor, pe măsura posibilităților, calităților și poziției sale sociale. Nu era lacomă și nici exagerată. Se cunoștea foarte bine și își stabilise limite rezonabile pe care era convinsă că le poate atinge. „E bine să mă întind atât cât mi-e plapoma, vorba românului, că adevărată vorbă este asta! Când oi putea o să fac și facultate, Doamne ajută, o să lucrez altceva. Pe bani mai mulți și voi agonisi câte ceva pentru vremuri mai grele… Nu se știe niciodată ce aduce ceasu’ și poate oi avea și eu un copil… Da, dacă oi avea noroc de măritiș cu un om ca lumea. Da’ cine dracului, Doamne iartă-mă, că sunt o păcătoasă, se mai uită la mine? Că la noi, după un divorț, ești ca o pacoste în neamu’ tău… Mi-a promis expertu’ ăla contabil că-mi mai dă doi privatizați. Ar însemna să iau bani mai mulți, dar trebuie să-i dau și lui, că el semnează actele. Oricum, mi se mărește câștigul. Zicea că ăia doi sunt mai bogați, că au afaceri grase. Mda, asta înseamnă și mai multe evidențe… Și ce? Nu fac eu față? O să muncesc mai mult și gata tot. Merită.” Era așa de adâncită în gândurile ei, că nici nu a observat mașina care a mers pe lângă trotuar, mai bine de 8-10 pași, aproape paralel cu ea. Parcă nici nu-i funcționa motorul, așa de silențios se deplasa cu viteză redusă. Bărbatul de la volan o privea atent prin lentilele fumurii ale ochelarilor. Era nehotărât ori nu era sigur dacă o cunoaște sau ba? Apoi, fără să se manifeste în vreun fel, a mărit progresiv viteza și s-a îndepărtat la fel de firesc, neobservat, precum se apropiase. După aproape un sfert de oră, aceeași mașină era staționată regulamentar în apropierea blocului în care locuia Violeta. Ea nu a remarcat-o în mod deosebit. Avea număr de București și era de fabricație străină, ceea ce nu era de natură să-i atragă atenția, dat fiind mulțimea turismelor de acest fel care circulau pe străzile municipiului. Șoferul, purtând aceiași ochelari de soare cu lentile fumurii, era preocupat să citească un ziar local pe care-l ținea desfăcut larg, peste nivelul bărbiei, cu brațele rezemate de volan. Aparent, căci privirea sa era ațintită asupra Violetei. O examina, din cap până-n picioare, pe măsură ce se apropia de el și până a trecut de mașină și a intrat pe scara blocului. Abia atunci bărbatul a aruncat ziarul pe bancheta din spate și a exclamat înăbușit: „Ea este! Pe scara asta nu a locuit alta de culoarea ei. A crescut frumos de tot țiganca. Totuși, merg să mă conving.” Misteriosul bărbat a coborât cu ziarul în mână și a rămas lângă mașină cât a fumat jumătate din țigara pe care a aprins-o imediat, după care s-a deplasat încet, liniștit, către ușa de la scara pe care intrase femeia. A trecut prin hol, calm, de parcă era „de-al casei”, căutând cu privirea panoul obișnuit în care se afișau, de regulă, listele cu sumele de plată a întreținerii. S-a oprit în fața lui, a ascultat atent câteva momente și, convins că nu trece nimeni și nu este văzut, a început să cerceteze hârtiile de pe panou. „Evrica! Uite: apartamentul 4 – Cărămizaru Gheorghe, ăsta-i ta’su, țiganu’ ăl bătrân! Știu de unde să te iau acum și, fără discuție, îmi voi face timp pentru tine, țigăncușo… Hm, ce gagică trăsnet te-ai făcut! Mai întâi să fac verificări, să văd prin ce-ai trecut tu în toți anii care s-au scurs de atunci încoace. Poate că ești măritată, poate că ai și câțiva puradei pe lângă tine… Cert e că trăiești bine după cum arăți! Să ai tu salariu, nu cred, dar e posibil să te fi luat vreun gașper bogat, că acu ăștia sunt la modă, f…e muma-n c…r! Sau poate că a ajutat-o unchiul acela încuscrit cu mai marii politicii, mai știi? Adică, dacă era mă-sa mândră și trâmbița că n-are nevoie, n-a apelat până la urmă? Dar nu asta mă interesează pe mine. Am aflat unde stă. De mâine o filez și îmi fac planu’ așa cum trebuie… Da, da, da! Dar după ce termin discuția cu avocata aia încrezută”. Satisfăcut de descoperirea făcută, bărbatul a trecut de ușă scuipând în dreapta și-n stânga, a coborât repede pe cele câteva trepte de la intrare și s-a îndreptat spre mașină cu pași mari. Nu intenționa să rămână la vedere prea mult timp. „Poți să știi că nu mă recunosc jigodiile astea? În plus, pot apărea foști vecini ori prieteni ce stau p’aci prin zonă… Nu, nu este bine să se afle că m-am întors în oraș. Am altă calitate, alt statut juridic, vorba lu’ babacu’!” S-a urcat în mașină, a aruncat o privire piezișă către intrarea în bloc și a demarat în trombă. După ce și-a aprins țigara, mult mai liniștit, și-a lăsat gândurile în voie să se alunge unele pe altele, privind plictisit clădirile ce rămâneau în urmă de o parte și alta a șoselei, fără să-i împrospăteze amintiri plăcute. A ajuns repede în zona în care era situat biroul de avocatură. Fiind interzisă circulația autovehiculelor, a parcat mașina pe trotuarul unei străduțe alăturate și s-a îndreptat agale către birou. - Sărut mâinile, doamna avocat! M-am încadrat în timp, se pare… - Nu am cronometrat. Bună ziua! Important este să vă fi rezolvat problema. Ați avut intrare la șeful baroului? l-a întrebat doamna avocat Ramona Vlădescu, fără a întrerupe îndosarierea unor hârtii analizate anterior și puse într-o anumită ordine pe masa de lucru… - Ei, asta-i bună! Chiar ați crezut că sunt un nimeni, doamnă? Zău că mă jigniți, a răspuns domnul Mișu, schimbând tonul în încercarea de a convinge că a fost rănit în amorul propriu. „A dracului mironosiță, nu acceptă să fim parteneri! Mare meseriaș e ea după doar opt sau zece ani vechime... Să stau eu ca practicant pe lângă ea și să-i car hârțoagele?” - Vi se pare, domnule. În câteva cuvinte, spuneți dacă decizia dumnealui coincide cu părerea mea ori nu? - … Doamna avocat, în principiu răspunsul este afirmativ. Valabil pentru o perioadă mai scurtă decât ați precizat dumneavoastră, în sensul că… - Da,da,da! l-a întrerupt Ramona, ridicând capul și privindu-l ușor ironic. Asta am presupus și eu că se va întâmpla. „Cum să nu-și facă și domnul Decan partea!” Deci, de mâine începem treaba, da? - Cum considerați, doamna avocat. Mi-am rezolvat problemele personale. Dacă sunt urgențe și insistați, pot rămâne și azi până la… - O, nu! Nu-i nevoie. Am terminat deja cu ziua aceasta… Mâine nu avem nicio acțiune. E numai bine. Va fi timp să vă acomodați cu specificul activității și să studiați acțiunile în care suntem solicitați. Vom merge împreună, nu? - Mă rog, dacă așa ați hotărât, ce pot face? a răspuns el grăbit, privind pe fereastră aparent docil, dar total nepăsător în realitate. „Să crezi tu că așa o să meargă treaba! O să vedem cât durează chestia asta. Mai bine intram la sentiment din prima zi. Ești gagică bine și nici proastă nu ești. Cu cât să fii mai mare ca mine? Cu vreo șapte-opt ani, cred, că eu am mai pierdut vreo doi… Mda, e ceva, dar nu e o diferență care să excludă o legătură”. - Nu este vorba de prea mult zel din partea mea, vă rog să mă înțelegeți… Așa se procedează și doresc să avem o colaborare colegială, lipsită de orice fel de tensiuni. Dacă prezentați o adeverință care să ateste că la București ați lucrat în… - Doamna avocat, permiteți să vă amintesc, a întrerupt-o Mișu oarecum nepoliticos și vizibil marcat de o iritare nejustificată. Am venit hotărât să încep de la zero. V-a recomandat, știți bine cine, am fost de acord amândoi și cu asta basta! Începem munca și, după perioada respectivă, poate vom continua în parteneriat. - Vă gândiți prea departe, domnule Diaconescu. Vom vedea dacă vă mai convine atunci. Un birou de avocatură lărgit presupune… - Nu asta e problema, doamna avocat. Dacă ne înțelegem, eu am și acum posibilitatea de extindere în buzunar! a exclamat Mișu privind-o pe femeia pe care o surprindea tot mai mult pe măsură ce se adânceau în discuție. - Ce insinuați, domnule… avocat? - Pot închiria ori cumpăra un spațiu adecvat aici ori în centru, cum doriți. Să ne extindem și să… - Da,da,da! De ajuns, vă rog! a intervenit doamna Vlădescu, ridicând mâna dreaptă ca pentru a stopa avalanșa de promisiuni pe care o declanșase Mișu. Vom relua subiectul după câteva luni de muncă. După ce vă acomodați dumneavoastră cu mentalitatea populației din zonă. E important să cunoașteți bine și tipul acțiunilor în care vom fi angajați. De moment, îmi pare rău, am câte ceva de rezolvat… - Da, desigur, doamna avocat, a bătut bărbatul în retragere în timp ce o privea lung, fără să înțeleagă de ce femeia din fața lui refuză o ofertă atât de rară. Vă înțeleg, dar voi reveni, a insistat el, convins că o va face să cedeze.… Poate că timpul, știu eu… Da, gata! Mă retrag, sărut mâinile! a exclamat Mișu ridicându-și brațele ca pentru a se apăra de privirea cruntă pe care femeia a aruncat-o asupra sa. S-a retras cu spatele spre ușă, după ce și-a luat de pe masă țigările și bricheta. O privea uluit pe doamna avocat, având senzația că din ochii iei sar scântei ce-l pot răni dacă-l ating. După ce a ieșit, a închis ușa cu grijă și a respirat adânc, a ușurare, îndepărtându-se grăbit. „Ce p…a mă-sii vrea asta să-mi demonstreze mie, băi, frate? Face ea legea pe aici? Nu se poate! Are pile mari de-și permite să fie atât de arogantă… Trebuie să mă interesez. Mamă, cu ce ură mă privea! Parcă aș fi înjurat-o de mamă. Am jignit-o cu ceva? Nu, nu aveam cu ce… Ptiu, drace! E frumoasă, a dracului, când se înfurie… Ce-i al ei, e pus deoparte. Arată bine și pare mai tânără ca mine! Sper să mă înțeleg cu ea până la urmă. Culmea e că-mi place felul ei de a se manifesta. Nu se ascunde și asta va fi în favoarea mea”, a concluzionat Mișu în timp ce se apropia de mașină. - Alo! Vă grăbiți, domnule? - Nu, nu chiar, dar… cu ce ocazie? a întrebat Mișu, oprindu-se pentru a-l privi, vizibil surprins, pe cel ce-i vorbise. - Păi da, că timpul șterge amintirile ori memoria, se pare, domnule Mișu Diaconescu! Greșesc eu, cumva? i-a replicat celălalt zâmbindu-i ironic. - … Băi, dă-te dracului de jigodie! Te-ai schimbat mult, băi Gogule. Tu ești! a strigat Mișu cu bucuria exprimată în voce și privire, apropiindu-se râzând să-și îmbrățișeze fostul prieten, coleg de liceu și tovarăș de nebunii pe vremea aceea. După ce s-au bătut cu palmele pe spate, semn de bucurie și prietenie, s-au privit și s-au examinat câteva clipe pentru a izbucni amândoi în râs, arătându-se reciproc cu degetul. Fiecare evidenția transformările constatate la celălalt și glumeau pe seama fiecărei particularități în parte. După câteva fraze scurte de informare generală, s-au urcat împreună în mașina lui Mișu, ca doi oameni mulțumiți și fără griji. S-au deplasat la un restaurant cu terasă și parcare proprie, undeva în zona centrală a municipiului. - E ca lumea. Îmi place! a exclamat Mișu așezându-se lejer pe scaun. Spațios, luminos, răcoros… dacă au și servicii de calitate, jos pălăria! A cui e cârciuma asta, omule? - Hm! A fost cu cântec la început… Aici a fost hotel cândva. E și acum, la toate nivelele, chiar și la mansardă. Toată clădirea a fost achiziționată de un fotbalist. De la Dinamo sau Steaua, nu mai știu. Acum e a unui fost director al uzinei… cea mai mare din zonă și din Europa, pe vremurile comuniste. - Aha, îl știu! a intervenit Mișu. Nu mă mai interesează. Ia spune, amice, ce ai făcut, ce învârtești, care e statutul tău juridic? - Oho, ce termeni folosești! a exclamat Gogu atât de tare, încât câteva persoane de la mesele învecinate au întors capul, contrariate. Ce să fac și eu? a continuat el fără să ia în seamă privirile dezaprobatoare. Am terminat o facultate și mi-am deschis o firmă aici, în localitate… Nu e cine știe ce, dar fac față, deocamdată, la situația asta mai nasoală care se manifestă în… - Firmă? A ta… personală? L-a întrerupt Mișu, privindu-l neîncrezător. - Da, băi! Ce te holbezi la mine? A avut-o ăl bătrân. Îl știi, că a lucrat cu taică-tău, doar… - Da, mi-aduc aminte… Asta înseamnă că ai firmă de construcții. Ce facultate ai făcut tu? - Păi… am terminat informatică, dar ce dracu făceam în orașul ăsta de trei parale cu diploma aia? Tu lucrezi în specialitate, potrivit studiilor? Ce ai terminat, băi, că nici n-ai spus? - Eu? Eu sunt deja avocat, amice! Am făcut „dreptul”, bineînțeles și, iată-mă, lucrez în domeniu. Chiar aici, nu în București, a răspuns Mișu ridicând degetul arătător pentru a sublinia un merit pe care interlocutorul său oricum nu l-a sesizat. „Știu că n-are cine să cunoască aici amănunte despre viața mea… În schimb, sunt convins, blegul acesta va trâmbița despre tot ce-i povestesc eu acum. Nu s-a schimbat deloc. La fel de credul și de prost ca pe timpul liceului… Nu am niciun avantaj dacă se află că la București e greu să te integrezi. Nu m-ar înțelege cei de aici, cu orizonul lor atât de îngust. Eh! Dacă nu pierdeam eu doi ani și babacu’ rămânea pe poziție, alta ar fi fost situația…”, medita Mișu în timp ce răspundea privirii întrebătoare a fostului său coleg cu un zâmbet de superioritate pe care celălalt nu-l înțelegea. - Mare lucru n-ai făcut, după părerea mea. Ce te bați cu cărămida-n piept, amice? Ai dat capitala pe un oraș de provincie în timp ce… - Vezi, băi, de treabă! Habar n-ai ce vorbești… În provincie se cheltuiește puțin și se poate câștiga mult față de capitală. Asta nu poți pricepe tu. În avocatură merg altfel treburile. Îți faci clientelă… - Lasă-mă, băi, cu prostiile astea! Cum dracului, vrei să spui că la populația de milioane de acolo nu-ți faci clientelă?! l-a întrerupt Gogu, destul de iritat, bătându-se cu palma peste frunte. Și ce atâta cheltuială? Scoți abonament pentru subteran și cu asta basta… Vericule, eu am făcut patru ani facultatea chiar în București, așa că știu cum merge treaba și pe acolo… - Ai fost în București, băi, jigodia dracu’, și nu m-ai căutat niciodată!?. Nu m-ai găsit acolo, dar vreo două veri tot am stat pe aici, în vacanțe… - Da, ai stat tu pe aicea, dar eu am stat numai acolo. „Părinții mei nu împleteau afacerile cu politica, așa cum au făcut ai tăi, ca să scoată bani murdari. Eu n-am bătut țurca și n-am schimbat mașinile ca tine”. Am lucrat încă din anul doi de facultate, amice. Acolo, în capitală. Și mi-a mers destul de bine, dacă vrei să știi. Am câștigat suficient să-mi plătesc căminul și să mă-mbrac… Ce te uiți așa la mine? Întreabă-l pe Doru, că și el a lucrat ca mine. Ne întâlneam destul de des… - Care Doru, băi? - Cum care Doru? Prietenul nostru comun, coleg de clasă și… Doru Manolache, băi figură! Acela cu fetițele de bani gata… - Da, da, da, gata! Mi-amintesc, frățiore. Cum să-l uit? A fost o chestie de moment, că nu l-am mai văzut de ani de zile. Cu el mergeam eu la agățat și la bairamuri, a exclamat Mișu, bucurându-se că poate schimba direcția discuției. Nu era mulțumit de tonul folosit de Gogu și importanța ce i se părea că-și atribuie. - Aha! La agățat de… țigănci, mi-aduc aminte. De ce ți-a căzut fața? … Cred că ți-ai amintit de piranda aia mică! Chiar așa! Ce mai face, aia, băi? Mișu n-a răspuns imediat. Întrebarea a trecut pe lângă el. Privea fața prietenului său trecând prin ea dincolo, departe de pereți. Pentru câteva fracțiuni de secundă a intrat cu privirea în vechiul apartament, în baie și în dormitor. Imaginile i se perindau cu repeziciune de parcă totul s-ar fi întâmplat acum și aici. Se revăzu ținând-o strâns în brațe, acoperind-o cu sărutări, dezgolind-o. „Ufff ...de n-ar fi fost scena aceea care m-a urmărit atâta vreme!”Zâmbetul i se transformă în rânjet. Dinții scrâșniră în strânsoarea puternică a maxilarelor. Umilința ce a simțit-o în finalizarea acea grăbită, fără să știe dacă a reușit s-o penetreze, l-a durut atunci la fel de puternic precum l-a durut acum pumnul trântit în masă, gemând. Era o durere interioară care s-a transformat în furie nestăpânită. Fața i se schimonosise și privirea se îngustase, plină de tensiune și ură...