Urme de dragoste

Deși toate aceste manifestări s-au derulat cu repeziciune, aproape de neobservat, Gogu a surprins pe fața prietenului său trecerile succesive de la o stare la alta. Obișnuit cu ritmul extrem de rapid în care realiza tot felul de jocuri și figuri în computer, a zâmbit pentru moment, imaginându-și figura lui Mișu pe desktop, modificată la fel de rapid cu intervenția mausului ori a tastelor. Zâmbetul aproape imperceptibil ce-i apăruse a dispărut odată cu zgomotul provocat de lovirea mesei. L-a privit pe cel din fața lui, surprins și îngrijorat. A încercat gestul de a se ridica de pe scaun, dar a renunțat. A ridicat ușor un braț care-i anunța nedumerirea și l-a întrebat șoptit: - Hei, omule! Ce-i cu tine? Se uită lumea la noi… ce nălucă ți s-a arătat? Nu te simți bine, amice? - …Cum? … Ce? … Nicio nălucă, frățioare, ce ți s-a năzărit? - Păi, băi, tu nu știi cum te-ai… - Þi se păru ție, îl întrerupse Mișu grăbit și nemulțumit. Pe aia mică am uitat-o de foarte mult timp… Adineauri m-am forțat să-mi amintesc ce nume a avut… Crezi că eu le țin minte pe toate, băi jigodie? Câte s-au perindat prin patul meu… Ehe-he! Ce harem bogat aș avea… - Lasă că-ți amintesc eu, dar să mâncăm mai întâi. Hai că-i fierbinte ciorba asta de burtă! Dacă se răcește parcă nu mai e așa grozavă… Alo, domnu’! Doresc și puțin hrean… Tu vrei ceva, amice? - Mmmm! Poate puțin ardei iute, și-a exprimat Mișu preferința între două înghițituri de ciorbă fierbinte. E bună, măi, ai avut dreptate!... La friptură aș vrea numai cartofi prăjiți, dar să știi că, dacă nu mănânc și trei mici cu mujdei, e ca și când pomana e fără colivă!... Vorbim după ce mâncăm, a adăugat el, privindu-l vesel pe Gogu, după ce ospătarul s-a înclinat și le-a urat „poftă bună”! Așezați la masă, cei doi trecură în revistă frânturi din perioada în care viețile lor se derulau oarecum alături ,fiecare încercând să descopere la celălalt schimbările inerente vârstei, ascensiunii la nivel profesional. „De fapt, nu știu ce te-ar interesa pe tine. Ești cam ciudat. … Þi-a priit venirea la București!! Hm! Eu vreau să aflu câte ceva despre fătuca aia, Violeta… Mamă, ce bună-i ciorba asta!... Trebuie să știi câte ceva, că ești vecin de bloc cu ea, ce dracului! Despre mine n-am să-ți mai vorbesc. Nici nu te-ar interesa și nici nu-mi face plăcere. Nu te-ai schimbat prea mult, totuși… Ai rămas același gură spartă. Tu ai putea să-mi transmiți repede ce m-ar interesa pe mine. Da, da, da! Te voi folosi, jigodie, la momentul potrivit!”, exclamă Mișu în sinea sa, în timp ce trase cu coada ochiului la comeseanul său care plescăia aproape după fiecare lingură de ciorbă dusă la gură, manifestându-și plăcerea molipsitoare. Mișu mânca puțin mai îngrijit, chiar atent, în ciuda faptului că era adâncit în gânduri pe multe direcții. Gogu era extrem de degajat. Părea a fi un client vechi al restaurantului. Era cunoscut și salutat cu respect de personalul acestuia și de o parte din clienții ce treceau prin apropierea mesei. Prezența fostului său coleg îl amuza. Observase că nu-i convine un anume ceva legat de perioada studenției și nici despre țigăncușa amintită. Îl examina subtil și, aproape la fiecare două-trei fraze formulate printre câteva înghițituri din vinul rubiniu băut cu multă plăcere la friptură, încerca să lanseze câte-o nadă. Se amuza copios când simțea că celălalt se poticnește și nu reușește să se eschiveze, ocolind răspunsurile directe. „Nu te-ai schimbat prea mult, prietene…Ești tot cu obiceiul de a sta la pândă și a lovi omul descoperit. Atâta doar că mintea-ți merge mai greu ca brațul. În plus, se pare că ai multe de ascuns. Ai tu ceva la activ care te apasă… Dar, nu înțeleg de ce naiba ai lăsat capitala și ai venit aici? Cred că ceva afaceri, moșteniri de la bunici, de la părinți… Probleme de politică nu cred că ai de descurcat, că nu te duce capu’. Diaconescu senior a fost bun aici, doar pe plan local. La București a dat-o în bară. Deh! A vrut prea multe. Și Parlament și funcții la partid și afaceri dubioase… Se poate ca tocmai afacerile astea să te fi adus acasă, amice. Acolo sunteți luați în colimator, nu mai merge treaba… Dar, de ce naiba ți-a căzut fața când am amintit de piranda aia mică? Cum a fost atunci treaba? Uf! Trebuie să vorbesc cu Doru. Nu mai știu care a fost finalul distracției de atunci”, a concluzionat Gogu apucându-l pe Mișu de mână pentru a-l opri să achite consumația. - Nu mai știu cine a făcut invitația, dar eu sunt mai localnic decât tine, deci gazdă…, te rog! Au ieșit veseli din restaurant și au mai zăbovit lângă mașină pentru a epuiza subiectele neterminate. Nu au obținut tot ce au dorit, fiecare de la celălalt, dar s-au declarat satisfăcuți și bucuria revederii i-a îndemnat să se invite reciproc, fără rețineri, pentru zilele următoare. În acest fel a aflat Gogu că, deocamdată, domiciliul stabil al lui Mișu este într-o comună apropiată, în casa bunicilor săi de după mamă… * La „conac”, după denumirea veche, pe timpul în care bunicii erau tineri, era spațiu suficient pentru toate activitățile unui om gospodar. Clădirea principală și anexele au fost foarte bine întreținute și modernizate de inginerul Cristian Diaconescu, iar doamna sa, Liliana, reușise să mobileze casa astfel, încât toți membrii familiei să se simtă bine la „casa de vacanță” în orice anotimp. Aveau tot ce trebuie, iar pivnița era foarte bine aprovizionată. Când au plecat la București, au angajat o femeie de prin partea locului, cinstită și bună gospodină, să aibă grijă de casă. Mișu, băiatul lor, era mulțumit de întreaga așezare și de tot ce-i oferea strânsura de o viață a bunicilor și, de câțiva ani de zile, a părinților săi. Singura nemulțumire era cântatul cocoșilor de dimineață. Nu-i suporta. El dormea dus la ora aceea. A dat dispoziție să fie prinși și tăiați. - Nu am nevoie de ei și nici de alte păsări. Prinde-i pe toți. Să nu-i mai văd și să nu-i mai aud pe aici, e clar? a ridicat el vocea-i poruncitoare în timp ce o privea încruntat pe biata femeie ce stătea cu capul plecat în fața sa. - Ei nu fac rău și dumneavoastră ați… - Să nu aud o vorbă, ai înțeles? Faci așa cum dispun eu, nu cum vrei dumneata. Iei toate păsările. Faci ce vrei cu ele, nu mă interesează. În curte să faci curat… Au fost multe ordine și dispoziții în ziua aceea și biata femeie a trebuit să le execute. Adevărat e că a făcut cum a crezut ea de cuviință că-i mai bine. A dus toate păsările la ea în curte. „Când o să vrea domnul o ciorbă de pasăre proaspătă, o să tai câte o găină sau cocoș... O să fie și zile de sărbătoare, mai vin și domnii de la capitală. El e tânăr și a fost crescut la oraș. Ce știe el? Parcă acolo nu a mâncat tot d-astea crescute la țară!” În dimineața următoare a fost trezit cu noaptea-n cap tot de cântatul cocoșilor. Nu de cei din curta sa, ci de alții, ai vecinilor. Sunetele pătrundeau prin aerul subțire și proaspăt al dimineții și Mișu, cu pernele pe cap, apăsate pe urechi, înjura și se zvârcolea de pe o parte pe alta. Atunci s-a hotărât să-nchirieze ori să cumpere un apartament cu două camere în oraș. „Ce p…a mă-sii! Trebuie să scap din sălbăticia asta că doar n-o să mă scol în fiecare dimineață cu noaptea-n cap! Așezarea e bună pentru niște întâlniri mai ca lumea, pentru bairamuri… Nu te vede toată lumea. Acesta-i avantajul. Am spațiu aici. Am grătar amenajat ca lumea… Da’, ce? Nu pot să mă folosesc de ambele locații? Ba bine că nu! Am mașină și cu ea se rezolvă toate problemele. Șapte kilometri este o nimica toată. E ca și când traversezi un cartier în București, ce mama dracului!” A găsit repede un apartament cu două camere. Și-a frecat mâinile ca un învingător, rostind cu satisfacție: - Dacă ai bani, se rezolvă toate de la sine! „ Să vezi ce gât o să facă babacu’ la telefon! N-o să-i convină. Iar o să-mi strige că-i mănânc banii. Ai dracului bani, parcă nu-s făcuți ca să fie cheltuiți ...! La întreținere o s-o aduc pe țiganca aia. Tot trebuie să-mi scot pârleala. Face treabă aici, face și sex cu mine și, oricum, trebuie să știu dacă atunci am satisfăcut-o sau ba. O să-i dovedesc acum ce n-am putut atunci… Ptiu! Ce idee! Azi trebuie să aflu mai multe despre ea. Deșteptu’ ăla de Gogu n-a mai dat niciun semn de viață… Dar, stai să văd în agendă… Cum îl cheamă pe banditul ăla?... Aha! Doru. Doru Manolache, uite-l aici notat. Hai să-i fac o surpriză!” - Alo! Domnu’ Doru? Salut! Ca să nu lungim discuția, sunt Mișu, prietenul tău, potaie!... Mișu Diaconescu, băi, figură… Da, da, da! … Hai, te rog! … La „Grădiște”, la berăria noastră, ce ai uitat? … Da, băi, nu glumesc…. O.K! Te salut, pa! Frecându-și mâinile a satisfacție, s-a învârtit cu scaunul și a privit-o șăgalnic pe doamna Ramona Vlădescu. Putea să jure că a fost atentă și a înțeles totul din convorbirea telefonică. „ Cum reușește să pară atât de concentrată? Ia uită-te la ea, băi frate, câtă atenție acordă hârtiilor ălora! Fac prinsoare că habar nu are ce este scris pe ele!” - Doamna avocat, azi nu avem nimic pe afară… muncă de teren? Dacă sunteți ocupată, eu pot merge să rezolv, a încercat Mișu să smulgă în acest fel o învoire. - Da, domnule avocat, avem ceva azi… Dar avem treabă la judecătorie, secția civilă, din păcate… Sper că ați fixat întâlnirea seara, nu în timpul programului de lucru, a răspuns Ramona, privindu-l ironic pe deasupra hârtiilor ce le ținea în mână. - Da, da! Știam de cauza aceea… Mergem, doamna avocat, dar până atunci mai sunt două ore. Știți, amenajez și eu apartamentul… Când îl termin veți fi invitata mea de onoare. „Ce spuneam eu, domnule? Uite că știe despre ce am vorbit. Ascultă și vede tot. Nimic nu-i scapă”. - Da, știu ce presupune…. Mergeți! Ne întâlnim la judecătorie. Doar nu avem program ca la stat, nu? i-a răspuns ea, zâmbindu-i de data asta, fără să insinueze ceva anume. Cât privește invitația, mulțumesc! Terminați mai întâi și apoi să vă gândiți la distracție. - Mulțumesc, mulțumesc, șefa! a exclamat Mișu și s-a ridicat vioi de pe scaun. Merg să văd dacă au terminat meseriașii cu faianța… - Am zis să mergeți, domnule avocat și, vă rog, revizuiți-vă vocabularul! l-a întrerupt doamna Ramona privindu-l cu seriozitate și trântind hârtiile pe masa de lucru, nemulțumită. Când va fi totul gata, sper să nu înmulțiți prea mult zilele în care oboseala vă elimină din activități! a adăugat cu voce ridicată, să fie sigură că este auzită de Mișu, care deschidea ușa și se pregătea să părăsească sediul biroului de avocatură. El s-a oprit, cu mâna întinsă spre ușă, pentru o fracțiune de secundă, a mormăit ceva auzit și înțeles numai de el și a ieșit îmbufnat, fără să privească înapoi. A scuipat îndârjit pe caldarâm și a tras câteva înjurături în gând pentru a se liniști. „Ce paștele mă-sii își dă atâta importanță, frate? Mă tratezi pe mine ca pe un student, f…i gura mă-tii de muiere nesimțită! Pun eu mâna pe tine odată și-odată: Þi-arăt eu ție respect. Þi-o trag eu ție, toanta dracu’!” Era așa de pornit, încât nici nu a văzut că a trecut pe lângă propria-i mașină, fără s-o observe. Mergea cu privirile țintind îmbrăcămintea trotuarului din care deja se ridica un aer cald, cu miros neplăcut de asfalt încins. S-a calmat abia când a intrat sub umbra deasă a aleii principale din parcul în care fântâna muzicală mângâia urechile puținilor oameni ce se odihneau pe bănci. S-a așezat și el, dar nu a avut parte de prea multă odihnă. Își scosese telefonul mobil din buzunar înainte de a se așeza pe bancă și verifica lista apelurilor. Mulțumit de rezultat, a oftat ușurat și a ridicat privirea. După o examinare generală, fără a căuta ceva anume, a tresărit și a rămas neclintit, cu ochii țintă. Pe aleea principală, în sus de vechiul oficiu poștal, la circa 30 de metri apăruse o femeie în pantaloni albi, dar nu acest aspect l-a surprins. Părul negru, bogat și lucios se putea vedea bine de la distanță. Femeia mergea ușor grăbită, cu pași micuți, privind atentă treptele pe care încălțămintea sa ușoară, tip pantof decupat, nu făcea zgomot. Cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult înțelegea și Mișu că nu s-a înșelat. Era Violeta. I-a recunoscut părul ondulat, căzut în falduri pe umeri, acoperind mare parte din gulerul bluzei de culoare liliachie și fața oacheșă, aproape tuciurie, așa cum o văzuse, nu de mult, din mașină. A rămas ca încremenit. Destul de greu și-a dezlipit privirea de pe sânii care săltau jucăuși la fiecare treaptă depășită cu picioarele acelea lungi ce păreau că pleacă din talie. A dus repede mâna cu telefonul la ureche și s-a răsucit mult pe bancă pentru a nu fi recunoscut. „Waw, waw! Ce bucățică a ajuns piranda! E trăsnet, pe bune! Dacă nu ar avea culoarea asta de țigancă, ar fi printre cele mai frumoase femei ale urbei, frate. Cea mai frumoasă ar fi! Mamă, Doamne, ce picioare am văzut! E to-ta-lă!... Bine că m-am întors la timp. Nu m-a văzut, dar o să văd eu unde merge ea la ora asta. Dacă ar avea serviciu, ar fi acolo… Hm! Dar ce, eu sunt? Gata! Este numai bună distanța asta. Nu mă poate vedea”. Mișu reuși ca, după numai câțiva pași, să intre în ritmul ei, făcând și el pașii mai mici. În felul acesta păstră o distanță constantă. Era pregătit să se oprească rapid, să se lege la șireturi ori să bată în vreo ușă la întâmplare, dacă ea s-ar fi oprit brusc ori s-ar fi întors din drum. Curiozitatea lui atinse cele mai înalte cote, observând-o cât de degajat merge pe străduța plină cu birouri notariale și, mai ales, de avocatură. A rămas stupefiat când femeia s-a oprit la ușa biroului în care lucra el și a intrat de parcă ajunsese la ea acasă. Mișu nu știa ce să facă. După câțiva pași șovăitori s-a oprit și el în fața unei vitrine în interiorul căreia nu vedea nimic. Avea nevoie de un răgaz ca să-și revină din uluiala ce-l stăpânea. Nu putea înțelege ce legătură ar fi avut Violeta cu un birou de avocatură. „Ce caută ființa asta aici, băi frate? A intrat atât de sigură pe ea… Da, da,da! A mai fost aici. Nu știa ea, din prima, care-i ușa cu pricina… Probleme cu justiția ori probleme de serviciu, asta e! Va trebui să întreb… Nu! Cu madam avocat a mea nu ține treaba. Va merge cu imaginația și curiozitatea prea departe. Voi răsfoi dosarele…. Caut numele ei și… Dar, toanta asta le ține sub cheie cât pleacă din birou. Mai bine intru acum peste ele și văd care-i treaba sau… Nu, nu! Am găsit soluția: îl întreb pe avocatul Lucian, colaboratorul. El trebuie să știe, iar un dialog oarecare se poartă mai ușor. Vorba aia, ca între bărbați, la o adică, chiar dacă mă tratează el cu indiferență și răuvoitor. Dacă intru acum, mă recunoaște piranda și cine știe ce dracului zice… Nu! Deocamdată, cu „șefa” trebuie să mă port cu mănuși. Să-mi văd de celelalte treburi.”, a hotărât Mișu și s-a îndepărtat cu pași rari, fără să mai privească înapoi. În mașină a aprins țigara, a deschis aparatul de radio și s-a liniștit. De altfel, nu era el omul care să se consume prea mult în situații dificile. Se înfierbânta repede, se mânia, suferea intens câteva minute, cel mult o jumătate de oră, după care se liniștea înjurând, scuipând și amenințând. Seara, s-a întâlnit cu Doru Manolache. Berăria „Grădiște” era aglomerată. În înghesuiala de acolo, în care o lume pestriță vorbea de-a valma și fumul de țigară amestecat cu cel de la grătar și aburii alcoolului te-nvăluiau în orice colțișor din interior și de pe terasă, nu se putea discuta în liniște. În plus, la pretențiile lui Mișu, nici că se făcea să consume el ceva în așa ambianță… - Hai să mergem la hanul lui P… Au mâncare excelentă și vin de cramă, superior, la alegere, a propus Doru, destul de binevoitor și bucuros de revedere. Și așa, în seara asta nu am treabă. Sunt liber, a precizat el pentru a se înțelege cât este de disponibil. - Da, nu ar fi rea ideea, dar eu sunt cu mașina… cum mă întorc acasă? Că doar n-o să mănânc fără să ud și eu fripturica aia, indiferent de ce va fi! „De parcă n-am mai condus eu mașina după chef! Totuși… am văzut ceva polițiști noi pe care nu-i cunosc. Mai bine să mă abțin”. - Atunci… undeva în oraș, aproape de… Unde locuiești tu acum? Parcă ați vândut apartamentul… - Da, de atunci … Știi ce? Hai să mergem la mine, la „conac” … Câțiva kilometri doar. Te aduc eu mâine. Venim împreună… - Mda, e o idee ca lumea, a exclamat Doru, dar să nu-i deranjăm pe ai tăi din… - Care ai mei, omule? Sunt singurul stăpân acolo! - Ei, ehei! O duci bine, omule… Îți surâde o noapte ca pe vremuri? Am mai fost noi doi… Am două fete amabile… Ei, ce zici? - Hm! Îmi surâde ideea, amice… Verificate? Să nu facă nazuri la momentele intime neprevăzute. Ce zici? întrebă Mișu, privindu-și cu îndoială prietenul în ochi. - Băi, omule, dacă am zis că sunt amabile, află că este suficient, a subliniat Doru, stăpân pe sine, zâmbind superior. Marfă a-ntâia, omule, sub toate aspectele, a adăugat el imediat. Mâncare ca lumea trebuie să avem și ceva licori să ungă bine gâturile sensibile ale lor… - Gata, am de toate! Pe cai, hai, anunță-le! Două întrebări din partea lor și o precizare din partea băiatului au fost suficiente. Doru introduse telefonul mobil într-un fel de buzunar cusut pe cracul blugilor, mai jos de genunchi. Îl privi pe Mișu triumfător. - Ce, credeai că glumesc? Peste 20 de minute să fim în fața noului teatru. Le luăm de acolo…