Culese din instanțe (2)

... Când a intrat Violeta în sala de ședințe, Cartuș și-a îndreptat privirea spre ușă, așa cum făcea de fiecare dată când aceasta se deschidea. A tresărit și s-a încordat puternic. Nu o văzuse nici pe stradă de câtva timp. I se părea că e mai frumoasă decât o știa și elegant îmbrăcată. Privirea i s-a îngustat sub sprâncenele încruntate și amintirile i s-au derulat cu repeziciune pe fondul zbuciumului sufletesc ce-l răvășea. „Te-ai înțolit, f...i morții mă-tii! Pentru cine te-mbraci mișto? Ai tu pe cineva. L-oi fi avut de când erai cu mine... Ah, f...i gâtu’ mă-tii, ți-l tăiam în drum dacă te prindeam! Te-ai dat în bărci de mică… Dacă aflam cine a fost ăla, îl beleam până acu’. Vă beleam pe amândoi. Împuțita aia de româncă n-a zis nume, f...i gura mă-sii de beleaua dracu’ ce-a fost!... ... Cartuș a intrat în restaurantul acela micuț și cochet doar să lase la bar un colet. Era cald, foarte cald și a cerut tipului în cauză un pahar cu apă. Până să-l ridice la gură, a auzit vorbă românească într-un separeu. Mai mult din curiozitate decât din dorul de casă ce-l simțea arareori, s-a apropiat și a tras cu urechea în timp ce sorbea economicos din pahar. Erau acolo două sau trei femei și doi bărbați. Tineri, după voci și vocabular. Foarte veseli. Vorbeau tare și râdeau. Depănau amintiri ori le fabricau. Nu era ceva interesant pentru Cartuș și, convins că sunt români, s-a hotărât să plece, dar în acel moment i-a auzit râzând de „fierbințeala” țigăncilor. Un bărbat povestea și toți ceilalți exclamau la aproape fiecare frază: „Bă, nu fiți proaste! Pirandele astea sunt mai focoase ca voi, bă... Sunt fierbinți rău de tot, iei foc între picioarele lor… Aia, bă, nepoata aia a lu’ Barcan Grozavu de la noi... A regulat-o unu’ când avea doar 10 sau 11 ani... Da, bă, mi-a povestit el, ce dracu’... La el în casă, că făcea șmotru pe acolo... Hai, tu, că țigăncile nu se f...t cu de-ai noștri, nu te prosti!... Băi, dacă spun, știu eu precis… A, nu! A fost fată mare, așa a zis omu’. S-a jurat, ce dracu!... Băi, beat sau nu, a regulat-o și aia l-a făcut praf, l-a terminat… Da, mă, la vârsta ei... Nu, că am auzit și eu de treaba asta... Da, s-a măritat după ce a făcut și liceul, mă, a dracu țigancă!... Aiurea, tot cu unu’ borât ca ea. Tot țigan.”... Nu mai existau dubii. Cartuș putea jura că este vorba de nevasta lui. Știa că este nepoata Grozavului de care se temea tot municipiul. Era interlopul cel mai cunoscut și puternic. S-a abținut cu greu să nu intre peste ei ca să afle mai multe. Se temea. Se temea să nu se lase cu scandal, cu bătaie. Rromii nu erau agreați acolo, sau cel puțin în zona centrală în care se afla restaurantul cu pricina. Iar românii îi respingeau mai mult ca spaniolii. Gitanii Spaniei sunt cu mult mai civilizați decât rromii României... Simțea cum sângele îi pulsează puternic în tâmple. O durere nelămurită îl strângea puternic în gheare și avea senzația că tot trupul îi tremură și e gata să se prăbușească. O durere ce-l năucea și care s-a transformat în ură și dorință de răzbunare. A cerut tipului care preluase coletul să-i dea băut: - O sută de votcă sau coniac, baștane, ce ai p’aci! Ceva tare să fie... - Îmi pare rău... nu pot să te servesc. - Cum adică? Am bani... Ia! a ripostat Cartuș, scotocind nervos prin buzunare și trântind câteva bancnote pe tejgheaua lucioasă. - ... Dacă nu aș ști cine te-a trimis aici, te-aș scoate afară în pumni, omule, chiar de a-i cere „pe canga” (în genunchi, n.a.). Ieși până nu pun paza pe tine. Ai auzit? Valea, „puxtikoruk” (pătlăgea vânătă, în limba romani, n.a.)! - Am înțeles, barosane... Nu beau aci. Dă-mi o sticlă și dispar imediat, a insistat el, privindu-l pieziș pe barmanul care rupea destul de bine românește. Acesta, inflexibil, l-a țintuit cu privirea, hotărât să-l de afară cu forța, dar l-a văzut atât de tulburat încât l-a prins mila de el. A luat trei bancnote din cele aruncate și i-a dat o sticlă ce nu prețuia nici jumătate din valoarea lor. Clătinându-și capul a milă și dezgust, l-a urmărit cu privirea până a ieșit din local… Ajuns afară, plin de furie și cu orgoliul rănit, Cartuș a destupat sticla și a băut câteva înghițituri, fără să răsufle, sub privirile dezaprobatoare a câtorva trecători ce-l priveau cu silă. Nu-i păsa lui de asta. Plănuia să-i aștepte pe români, să urmărească una din persoanele rămase singure și s-o forțeze a-i povesti despre cele auzite, în amănunt. Avea nevoie de date concrete pentru a fi sigur că era vorba de nevasta lui. Zdrențuit de îndoieli, simțea cum se naște în el o dorința oarbă și aprigă de răzbunare. Îi tremurau mâinile pe sticlă la fiecare altă înghițitură și pândea cu înverșunare, dintr-un loc mai retras, intrarea localului. Când a i-a văzut apărând în cadrul ușii, s-a chircit într-o încordare proprie felinelor sălbatice ce-și pregătesc atacul. Erau toți. Doi bărbați tineri și trei adolescente, așa cum a presupus el după vocile auzite. Nu au staționat în fața localului și nu s-au despărțit. Au mers direct în parcarea alăturată. S-au urcat într-o mașină elegantă, modernă, de tipul 4x4, care a demarat imediat în trombă. Cartuș a înjurat cu voce tare, a trântit sticla goală cu forță în bordura trotuarului și a scuipat neputincios peste ploaia de cioburi risipite instantaneu. Își rodea unghiile între dinții îngălbeniți și gemea neputincios... ... - Potcovaru Cartuș! - ... Prezent! a venit răspunsul, după câteva clipe de ezitare, înăbușit într-un suspin ce a scăpat involuntar, venit parcă din amintirile ce-l năpădiseră pe cel ce se ridica greoi de pe bancă, încovoiat ca o virgulă, nesigur și cu privirea rătăcitoare a omului hăituit. O clipită, doar, a privit chipul grefierei de ședință care proceda la apelul părților și, imediat, speriat și nervos, s-a uitat la avocatul său, neștiind ce să facă. S-a reașezat, buimac și stângaci, la semnul liniștitor, degajat și oarecum teatral făcut de acesta cu mâna. Din acel moment, ochii lui au fixat doar podeaua. Încerca să se ascundă privirilor, după cele două persoane așezate pe banca din fața lui. Auzind vocea Violetei, când a răspuns „prezent” cu hotărâre, a avut o tresărire prin care umerii i s-au ridicat și bărbia i-a coborât mai mult spre piept. A intuit că îl privește și, involuntar, s-a chircit și mai mult. Violeta îl văzuse de când a intrat în sală, dar nu s-a manifestat în vreun fel. Pe fața ei nu se putea citi nimic, deși simțea cum inima îi bate mai puternic. Și-a stăpânit foarte bine emoțiile, dar s-a lăsat și ea pradă amintirilor, pentru puțin. Pe cele frumoase, în mare parte, le-a alungat de parcă nu ar fi existat vreodată. Era frământată doar de cele urâte, de cele care i-au adus necazuri, au umilit-o și au înrăit-o. „Murdar și jigărit ca acu, nu te-am văzut vreodată, omule! Erai chipeș când te-am cunoscut… Hm! Nu te mai spală nici mă-ta în lipsa servitoarei ce ți-am fost. Parcă ai intrat la apă, nenorocitule! Ce trufaș erai când mă călcai în picioare, bestie ordinară! O să te ajungă blestemele mele, fir-ai al dracu’ cu tot neamu’ tău cu tot să fii! Și pe tine și pe ăla de m-a pângărit, mânca-v-ar viermii de jigodii să vă mănânce! Nu m-au atins alții... Nu am mai putut să mă las mângâiată de mână de bărbat. Nu am mai avut liniște. Nopțile mele au fost albe. Ar ajunge lacrimile mele să vă înece pe amândoi. M-am dat ție ca să scap de coșmar… Þi-am fost credincioasă... La ce mi-a folosit?”... - Aveți cuvântul, domnule avocat! Vocea tineri judecătoare i-a întrerupt Violetei șirul gândurilor. A privit-o pe aceasta și a fost impresionată de liniștea și blândețea ce-i luminau chipul frumos. Era tânără. Nu trecuse de 35 de ani. Avocatul își susținea pledoaria cu tonalități multiple, bine alese fiecărui moment și cu gesturi largi, teatrale. Brațul drept i se ridica măsurat și se îndrepta spre clientul său ori spre fosta soție a acestuia, pentru a da greutate cuvintelor și argumentelor. O privea pe președinta instanței de judecată fugar, cu mult respect, subliniat uneori prin înclinarea elegantă a trupului în direcția acesteia. Invoca principii de drept și făcea cu ușurință trimitere corectă la diferite articole din lege. Foarte abil, a canalizat atenția pe dreptul soțului asupra tuturor bunurilor comune realizate în timpul căsătoriei, înșirând o serie de argumente, susținând și solicitând instanței admiterea unei hotărâri imediate în acest sens... ... Spre surprinderea tuturor, avocata a folosit o voce uniformă, egală, pe tot parcursul pledoariei sale, fără a ieși din cuprinsul și sensul articolelor de lege referitoare la cazul în speță. Nu a apelat la gestică și nici la acuze pentru a-și susține punctul de vedere. A argumentat logic imposibilitatea împărțirii bunurilor sub aspect fizic și necesitatea ca acestea să rămână în proprietatea exclusivă a clientei sale, cerând instanței să hotărască valoarea despăgubirii în cazul unei hotărâri favorabile. - Doamna judecător, vă rog să-mi permiteți, punctual și foarte pe scurt, a atrage atenția stimatului meu coleg și insist a înțelege și domnia sa că un computer ori o sobă de teracotă nu se pot împărți fiecare în două jumătăți pentru a mulțumi părțile pe care le susținem și le apărăm. Clientul domniei sale nu știe să lucreze cu acel computer, pe când clienta mea îl folosește, efectiv, pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Pe de altă parte, la ce i-ar folosi fostului soț anexele audio, atâta timp cât nu poate folosi computerul? În același fel se pune în discuție și frigiderul. Nu poate lua unul din clienți doar congelatorul și celălalt restul corpului acestuia! Clienta mea este stabilă la domiciliul comunicat, în vreme ce clientul stimatului meu coleg este un fel de navetist între țări și locuințe în care nu are un domiciliu stabil... Cu permisiunea dumneavoastră, onorată instanță, fac precizarea că o sobă de teracotă nu se poate demonta fără pierderi materiale și este cât se poate de evident, pentru oricine, că nu se mai poate reinstala din componentele obținute. În plus, vă rog să rețineți că au fost procurate de ambii soți în timpul căsătoriei, dar putem face dovada, prin martor, că aceștia nu au avut contribuții egale. Clienta mea a suportat cu mult peste valoarea sumei infime pe care fostul soț a pus-o la dispoziție... Violeta asculta atentă tot ce se vorbea, stând în picioare, la un pas înapoia avocatei sale, aproape fără să clipească. Din tot ce înțelegea ea, era satisfăcută și se bucura că este reprezentată de aceasta. Avusese destule emoții și intrase în panică auzind și înțelegând destul de bine cererea formulată de celălalt avocat. „Dar nu are dreptate! Bunurile se împart…. De ce să ia el totul? Eu am muncit mai mult ca el și mi-au dat și părinții bani să iau calculatoru’... Doamne, ce bine zice doamna asta! Nici nu credeam. La început a fost așa… nemiloasă, nici nu mă asculta. Merită, săraca de ea, pupa-i-aș mâna, să-i dau ceva de la bunica...”. Se ruga, în gând, să aibă câștig de cauză și să se dea o hotărâre definitivă la finalul acelei ședințe. La fel gândea și Cartuș despre avocatul său și îl admira pentru detașarea totală manifestată în susținerea cauzei sale, chiar dacă nu înțelegea el nici jumătate din ce auzise. „Bă, e dat dracu’ ăsta, mânca-i-aș p...a lui de damblagiu! Auzi cum vorbește! Nici aia... femeia aia, judecător, n-are curaj să-l întrerupă… E clar că i-a dat banii ăia, mânca-l-aș! Aha, nu s-a lăudat degeaba gagiu’...”. Mai apoi, când judecătoarea a început un fel de carusel al întrebărilor cu cei doi avocați, încercând să înțeleagă și să îmbrace în haina legii susținerile lor, ori să le risipească cu ușurință, dat fiind faptul că depășeau măsura acelei haine, ambii clienți au intrat în panică, fiecare din motivele lui. Chiar și cele 12-14 persoane prezente în sală, străine de cauza aflată în discuție, auzind vocea fermă a judecătoarei cum se înăsprește la un moment dat adresându-i-se avocatului, au tresărit și au rămas stupefiate. - Domnule avocat, v-am ascultat pledoaria cu multă atenție și îngăduință. Resping cu hotărâre argumentele dumneavoastră! În mare parte, ele nu se înscriu în prevederile legale și nici chiar în principiile de drept invocate. Și, în consecință, resping solicitarea făcută! Vă reamintesc, foștii soți au drepturi egale asupra bunurilor și valorilor acumulate în timpul căsătoriei... De aici pornind, vom verifica în amănunt aportul fiecăruia dintre ei și celelalte elemente ori criterii menite a ne conduce la pronunțarea unei hotărâri drepte, corecte, sub aspect legal și uman... - Dar, vă rog, doamna judecător, permiteți să aduc... - Domnule avocat, ați avut cuvântul și nu v-am întrerupt. Veți avea posibilitatea de a vorbi după audierea martorului propus de partea adversă și pe care l-am admis, l-a întrerupt la rândul său judecătoarea pe avocat, privindu-l calmă, dar severă în atitudine și voce. Sala întreagă a fost învăluită de o liniște totală, nefirească. Orice gest, cât de mic, era făcut cu încetinitorul. Avocata privea cu mulțumire și simpatie la judecătoare, în timp ce pe ea o privea avocatul, încruntat, mânios și ranchiunos...