Culese din instanțe (2)

... Involuntar, satisfăcută de felul în care se derulau dezbaterile, Violeta a întors capul înapoi, către sală, simțind cum o pătrunde privirea sfredelitoare a lui Cartuș. S-a cutremurat de ura ce a citit-o în ochii ce-o fixau pe sub sprâncenele încruntate ale acestuia. O privea pieziș și își rodea unghiile cu dinții stăpânindu-și cu greutate furia. Simțea că pierde teren. Ea nu s-a manifestat în vreun fel. Doar un zâmbet imperceptibil i-a apărut în colțul gurii în timp ce-și întorcea încet capul spre ușa prin care tocmai intrase martorul propus de ea. - Sunteți rudă cu această femeie care v-a chemat ca martor? l-a întrebat judecătoarea pe omul ce tremura încă de la strigarea din ușă făcută pe numele lui. - ... Eu... eu nu, doamnă... n-avem rudenie. Eu o cunosc, da’ mai mult cunosc pe ăia de-au făcut-o…, a încercat el să explice în timp ce-și privea mâinile pe care le răsucea și le freca una de alta în încercarea disperată de a se liniști. Era trecut de cinzeci de ani, sărăcăcios îmbrăcat, dar curat, mai puțin oacheș decât Violeta, scund și voinic deși, destul de vizibil, adus de spate. Arunca priviri furișe spre cele două femei de la masa din fața sa îmbrăcate în robă, de parcă erau din altă lume. - Puneți mâna dreaptă pe biblie și repetați după mine, vă rog... - Ba io nu, mânca-v-aș ochii! Că n-am io treabă cu... - Bine, să înțeleg că nu sunteți creștin ortodox… În ce credință ați fost crescut? Mergeți la biserică vreodată? a întrebat judecătoarea pentru a fi sigură că înțelege corect refuzul martorului de a jura pe Biblie. - Ba io, nu! Noi credem în legea noastră, doamnă… pupa-v-aș ochii! - Bine, nu-i nimic. Uitați-vă la mine și repetați ceea ce spun eu, cu voce tare: „Jur să spun adevărul și să nu ascund nimic din ceea ce știu”. Fără să puneți mâna pe biblie. Puteți jura în acest fel după credința dumneavoastră, da? - Da, așa da... că n-am ce să mint, mânca-v-aș... - Bine, bine, nu-mi mai mâncați nimic și ziceți tare după mine, s-a manifestat puțin nervoasă ori cu răbdarea prea încercată, pentru prima oară, judecătoarea, după care a rostit acea frază, aproape silabisind, pentru ca martorul s-o înțeleagă și să repete corect. După aproape zece minute de întrebări urmate de răspunsuri destul de clare în conținut, dar obținute cu greu, dat fiind vocabularul sărăcăcios al martorului și teama acestuia generată din simplul fapt că se găsea pentru prima oară în viața lui în fața unei instanțe de judecată, președinta completului a înțeles ceea ce a dorit. Era clar că mama Violetei a apelat la serviciile martorului pentru a transporta cu căruța frigiderul și computerul, cu toate anexele sale audio-video, de la magazin la domiciliu. La magazin a văzut cu ochii lui că mama fetei a dat suma de zece milioane lei pentru a întregi suma necesară plății și a achitat și transportul, în valoare de 150 mii lei. - Dar despre o sobă de teracotă, făcută pe vremea în care cei doi erau soț și soție, știți dumneavoastră ceva? a mai întrebat judecătoarea privind martorul cu multă atenție. Unde a fost făcută și în ce împrejurări, am dori să mărturisiți cinstit, a adăugat ea imediat. Vă aduceți aminte? - ... Păi, de ce să nu țin minte, doamnă, mânca-v-aș ochii matale, că eu am cărat cărămida! Eu, cu calu’ meu… A cumpărat-o din comuna Grădinari și am adus-o la oraș, acasă... - Cine a cumpărat-o, numitul Potcovaru Cartuș, fostul soț al...?... - Ha, ha! Ce vorbiți acolo matale, mânca-v-aș… ăla era dincolo, prin țări străine, în toamna aia… Acu doi ani, doamna prezident, săru’ mâna matale! a întrerupt-o martorul pe judecătoare, scuturându-se parcă de toată teama manifestată până în acel moment. A cumpărat-o Zoreaua cu Gică… ei doi, adicătelea părinții ei, fata aia de acolo, a precizat el imediat, întorcându-se și arătând cu mâna spre Violeta. Avocații nu au avut de pus întrebări martorului. Doamna zâmbea reținut, mulțumită de declarația făcută de el, în timp ce partea adversă privea peretele din fața sa, peste umerii judecătoarei, mimând nepăsarea și superioritatea. „Nu mă las până nu obțin o parte. O să vedeți voi cine râde la urmă!” exclama el în gând, cu năduf, așteptând răbdător și iritat să aibă din nou cuvântul după audierea martorului... - Vă rog să semnați declarația. Puteți rămâne în sală dacă vreți, l-a invitat judecătoarea pe martor. Domnul avocat nu se opune, a adăugat ea imediat privindu-l pe acesta cu evidentă tentă de umor. - ... Io? Io nu rămân, de ce să rămân? Io am treabă, doamna prezident, mânca-v-aș suflețelu că am guri multe acasă... Da’ cum să semnez io... că n-am carte! Aha... da! Unde pui degetu’, coniță, mânca-ți-aș ochișorii, ici? După ce a „semnat” declarația pe care o scosese grefiera din imprimantă, martorul a ieșit din sală urmărit de privirea amenințătoare a lui Cartuș. „Ne întâlnim noi, f...i morții mă-tii de boșorog! Þi-arăt eu ție!” Nu s-a așteptat să aibă cineva curaj să vorbească public în defavoarea lui. Știa că tot ce spusese îi diminua șansele de a câștiga precum vorbise cu avocatul. Atâta lucru a înțeles și el. - Domnule avocat, a reluat președinta completului de judecată dezbaterile, ați cerut ulterior a se dispune și cu privire la situația autoturismului. Martorul nu a avut cunoștință de felul în care a fost cumpărat. Aveți ceva nou de adăugat? - Onorată instanță, cererea și documentele depuse sunt suficient de concludente. Mulțumindu-vă pentru atenția acordată, revin asupra propunerii făcute și susținute argumentat, anterior. Referitor la autoturism, nu am nimic de adăugat, fiind convins că ați studiat situația cu binecunoscuta dumneavoastră competență profesională pentru care v-am apreciat și vă admir... - Da, da... doamna avocat, vă rog, aveți cuvântul! - Onorată instanță, doamna președintă, având în vedere și luând în considerație prevederile legale, cât și declarațiile aflate în dosarul cauzei și ale martorului audiat, resping din nou solicitarea stimatului meu coleg și ridic pretenții, în numele clientei mele, la autoturismul... - Doamna avocat, mă văd obligată să vă întrerup pentru a vă reaminti că acel autoturism a fost cumpărat de numitul Potcovaru Cartuș înainte de căsătorie. Sunteți de acord? a întrerupt-o judecătoarea, privind-o destul de surprinsă și ușor iritată. - Da, doamna președintă, dar am adus dovezi care arată, fără dubii, că în acel timp clienta mea se afla în relația de concubinaj cu numitul Cartuș Potcovaru. Locuia împreună cu familia acestuia, iar veniturile ei, atât cât erau la acea vreme, se vărsau în bugetul acestei familii, a replicat avocata cu siguranța pe care a alimentat-o poziția tranșantă a judecătoarei până la acel moment. - Mda, atâta doar că eu insist și așa se va menționa în scris, că autoturismul a fost procurat înainte de căsătorie. Ca atare, nu face parte din masa bunurilor comune supuse partajului, a precizat judecătoare cu fermitate, privind-o contrariată pe avocată. - ... Vă rog, doamna președintă! Sunt norme europene pe care nu le putem ignora... Concubinii au participat în comun la obținerea bunurilor, așa cum procedează doi soți. Nu este nicio diferență... - Mă surprindeți, doamna avocat! Dacă insistați atât de mult, poftim! Menționăm că autoturismul a fost achiziționat în timpul concubinajului. Ceea ce, în legislația noastră actuală, repet: actuală, se socotește ca fiind în afara căsătoriei... Sunteți de acord cu suma propusă de domnul avocat în cazul celorlalte bunuri? - … Nu, nu sunt de acord… Douăzeci de milioane înseamnă aproape tot costul acestora. Vă rog să-mi permiteți a reaminti că o mare sumă de bani a fost asigurată de părinții clientei mele. Vă rog să apreciați acest aspect, doamna președintă, astfel ca decizia dumneavoastră să nu depășească suma de maxim zece milioane... - Domnule avocat, care este poziția dumneavoastră? Acceptați suma oferită? - În nici un caz, doamna președintă! Eu am adus și am... - Da, cunosc, domnule avocat, nu este necesar a repeta toate cele expuse deja, l-a întrerupt judecătoarea, destul de calmă, dar cu multă hotărâre în voce și privire. Din moment ce nu ați reușit să vă puneți de acord și nu acceptați să ajungeți la înțelegere nici aici, ne vom întâlni la următorul termen… în ziua de trei noiembrie, anul curent. Aveți posibilitatea de a aduce orice fel de probe pentru a vă susține cauza, în termenele legale. Vă mulțumesc! Avocații au încercat să intervină. Aveau unele obiecții ori nedumeriri. Nu li s-a mai permis. Ultimul cuvânt l-a avut președinta instanței și nu a revenit asupra celor exprimate cu suficientă claritate... Mai puțin clară era decizia exprimată și ceea ce presupunea ea pe viitor, pentru cei doi în cauză, ca părți în procesul de partaj. Violeta era plină de speranță. Era mulțumită și, în același timp, alarmată. Nu știa și nu putea intui ce eforturi și rezultate presupune acel „următor termen” fixat de judecătoare. Când se îndrepta spre ușă, neintenționat, sub forța unui impuls necunoscut ori sub privirea insistentă și plină de ură a lui Cartuș, s-a oprit la un pas în fața lui și l-a privit. Fața i-a rămas imobilă. Ochii au vorbit, mărindu-se în prima clipă și îngustând privirea în următoarea. I-a părut că este mult mai scund decât, oricum, era față de ea, neîngrijit, murdar, sărăcăcios îmbrăcat și mai dușmănos decât în acele momente urâte pe care ea încerca cu disperare să le dea uitării. A citit ura din privirea lui și i-a rezistat fără să clipească. „Nu mă poți atinge, urâțenia pământului! Flăcările iadului să te mănânce pentru câtă bătaie mi-ai dat, pocitania dracu’ ce ești! Mergi la baia comunală și te curățește. Îți pute gura de mizerie și ură, animalule!” Prinsă ușor de cot de mâna avocatei care o împingea cu blândețe spre ușa deschisă, Violeta a întors încet capul, dreaptă, mândră și disprețuitoare, depărtându-se cu pași egali, părând a fi calmă și indiferentă. Cartuș clocotea de ură, așa cum l-a simțit fosta nevastă, neputându-se manifesta prin cuvinte ori gesturi. Era sigur că va pierde acele lucruri și avea teamă că vor fi probleme și cu autoturismul. Dar, mai mult, o ura pentru ceea ce auzise despre ea. „Cu câți te-ai întins înaintea mea, f...i neamu-n cur de târfă?! M-ai înșelat tot timpu’. M-ai îmbrobodit... Aflu eu de la ăla, dau eu peste el odată și odată, f...i morții mă-si și p-ai mă-tii! O să-i dau bani boului de avocat și nu-ți las nimic, curva dracu’, să te-nvăț minte! Să nu te uiți tu așa la mine...” se înfuria și mai rău Cartuș privind-o cum se depărtează. A ieșit ultimul din sală, adus de spate, scotocindu-se pin buzunare după țigări. Coborând cele două-trei trepte din capătul holului, a ieșit în stradă și l-a căutat cu privirea pe avocatul său. L-a văzut la colțul clădirii din față. Dezbrăcase roba și o purta pe braț. I-a făcut semn să-l urmeze și s-a îndreptat spre ulicioara pe care stătuseră de vorbă mai devreme. L-a urmat la câțiva pași, trăgând cu sete din țigară, scuipând pe caldarâm și gândindu-se la ce să-i promită ca să-i câștige procesul. - Domne avocat, eu nu mai dau nimic dacă la... - Băi gagiule, nu vorbi prostii! N-am timp acum, dar tu chiar nu ai văzut că am câștigat turismul pentru tine? Ce vrei mai mult? - Păi, să iau bani pe ălea, barosane... 20 milioane, cum am vorbit, că io nu... - Aha, ce deștept ești tu, băi! Turismul uiți câte milioane face și eu ți-l garantez gratis? Vrei să-i dai ei jumate din sumă, despăgubiri? - Nu, băga-mi-aș p...a să-mi bag! Io nu... - Băi! Mâine vii să discutăm. Te gândești la cinci sute de euro și batem palma. Îți asigur turismul și vreo zece milioane în plus. Altfel, caută-ți alt avocat și-o să vezi tu că dai de zece ori mai mult, a șuierat avocatul printre dinți, privindu-l amenințător în ochi câteva secunde, după care s-a întors pe loc și a plecat grăbit. Cartuș a rămas locului ca încremenit. A scos nervos altă țigară și s-a înecat cu primul fum tras adânc în piept. A frecat caldarâmul cu pantofu-i scofâlcit până a terminat țigara și a plecat în direcție opusă, înjurând și blestemând… În acest timp, Violeta și avocata discutau liniștite în biroul acesteia. După multe mulțumiri ce-au curs șir de la Judecătorie până aici, biata femeie promitea să aducă câțiva galbeni din salba bunicii. Nu avea bani să-i ofere. - Doamna avocată, mă jur pe părinții mei că n-am de unde să fac rost de bani! Până în noiembrie trebuie să strâng să dau nenorocitului, că văd că nu se poate altfel… - Până atunci mai este timp să vorbim. Poate reușesc să obțin o sumă mai mică, la proces. Turismul nu. Ai văzut că doamna judecător mi-a… - Da, am văzut! Se cunoaște că i-ați promis ceva… Aduc mâine dimineață trei galbeni. Da’ mai rămân numai doi pentru suflețelu’ dumneavoastră. N-am mai mulți… - Știi ce? Du-te matale acasă liniștită. Văd eu cum mă descurc cu doamna… Hai, du-te! Aduci doar doi când poți și gata tot, a hotărât doamna avocat împingând-o pe Violeta spre ușă, cu blândețe, zâmbindu-i larg, prietenește. Ajunsă pe pragul ușii, Violeta i-a prins mâna și a sărutat-o de câteva ori până să se dezmeticească avocata și s-o retragă. Apoi, a plecat fericită pe ulicioara unde știa că este o biserică mare. A aprins trei lumânări, rugându-se pentru iertarea ei și pentru sănătatea avocatei. Zâmbea în mers și își făcea planuri de viitor. Se simțea eliberată de multă supărare adunată-n timp. După mulți ani, vedea și saluta oamenii pe care-i întâlnea. Nu mai mergea cu privirea în pământ... - Sfârșit -