Pulbere de stele

Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină. Bunicul, puternic și chipeș ca un zeu antic, privea și el din curtea casei la bolta înstelată și zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână și să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopții, am în pornit amândoi către tăcutele stele. Cu pași elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau și mai multă confuzie în întunericul ce se îndesea, părând alți aștri pierduți prin iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea. Odată ajunși sus, imponderabili, am văzut în fața noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, și culorile. Alunecarăm curând printre ele și ne scăldarăm în solzii lor de eter. Orașul uriaș din cer strălucea deasupra în toată splendoarea sa. O mare de stele jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigantică oglindă reflectându-se pe sine. “Stelele ne vor aștepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiți că ele ne sunt cei mai apropiați prieteni. Noi suntem urmașii lor pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toții, doar pulbere de stele.” * Târziu, în întunericul cenușiu din noaptea magică de toamnă, un bătrân, înalt și falnic ca un stejar, cobora dealul acoperit cu mesteceni și licurici, cu un copil adormit în brațe. Sprijinit de pieptul puternic al bunicului, băiatul visa marea de stele de sus, marea de stele de jos. În somnul lui inocent, un zâmbet de neșters i se strecurase pe față. Luminile casei din depresiune se apropiau încet de cei doi, ca o pereche de brațe deschise, fericite sa-și întâmpine stăpânii ce se întorceau din călătoria spre cer, stăpânii din pulbere de stele.