Pe o coastă de deal, strada mea este așezată.
Cu case mici, pomi si garduri ca din povești aflată,
Dar cât de mulți oameni locuiesc pe-a mea stradă...
Și cât de rar iarna se-ntâmplă ca unul să nu
Pe o bancă veche de sub doi castani
Stau azi si privesc, după atîția ani.
În minte-mi revin doi ochi luminoși
O, cât de minunați, cât de frumoși.
Întind mâna să simt a ta mângâiere
Dar simt doar
În viață întâlnești mulți oameni.
Doar unii rămân în sfinte amintiri,
Ce te veghează ca o adiere
Simțind uneori a lor mângâiere.
Este senzația ireală, bineînțeles,
Niciodată dovedită a lor
Un pas înainte și doi înapoi
Să trec sau nu șanțul, nu mă hotărâi
Cât pe ce să cad în groapa cu noroi
Alergai spre minunata câmpie
Era să zbor în apă direct din vijelie.
Urcai pe dealul cu
Când albastrul de cleștar al cerului,
Ce atât de bine conturează începutul anotimpului,
A devenit atât de clar și imaculat
Încât parcă întreaga natură în loc a stat,
Atât de pașnică și
Pe marea scenă a vieții
Întâlnești tot felul de actori
Buni ...proști....
Din ce în ce mai puțini onești
Doar‚ mimează, cei mai mulți
Nici nu-ți vine să-i asculți
Se știe că cel ce este
Revăd cu ochii minții copilăria.
Cu toate greutățile, se păstra armonia.
Era după puțini ani de la război,
Cine oare își mai aduce aminte de noi ?
Cât de mult ne bucuram de zilele însorite,
Ce
