EL....TATÃL

Stelele păreau văpăi reci peste satul adormit.Eu priveam țintă înspre ele și simțeam un dor puternic ca o durere nedeslușită.Știam că aici ,pe pământ,,sunt doar în ospeție, știam că priviri ascunse ochiului meu mă urmăresc de sus, mă ocrotesc și mai știam că stelele sunt surorile mele.Ce mai simțeam oare? Aveam cinci ani, aveam universul meu, dar știam că aici nu e casa mea, pentru că mă însoțea un sentiment de înstrăinare precum și un dor spre înfinit. ,,E adevărat că nu ești tatăl meu?\" Tăcere.Se auzea doar muzica universului și scârțâitul zăpezii sub cizmele omului care mă ținea de mână.Nu știa ce să-mi răspundă. Era speriat sau așa credeam din moment ce mâna sa strângea cu putere degetele mele. Întinderea albă m-a învăluit apoi ca o îmbrățișare, iar eu mă lăsam legănată de brațe cunoscute și blânde. Zăpada scârțâia sub cizmele omului care mă ducea în brațe. M-am contopit cu stelele, cu zăpada, cu imensitatea cerului. ,,Fata noastră e bolnavă!\", am auzit eu vocea lui. ,,Nu sunt bolnavă,am răspuns eu, doar că nu știu cine este tatăl meu.,, Peste ani am înțeles ce doar simțeam cu suflet de copil. Tatăl meu este...EL.