Fericirea există

în ziua,...s-a întâmplat să rămân fericită pentru cât îmi mai dai, cât îmi mai iei, cât mă mai privești, cât mă mai vrei așa cum sunt, cât izvorul va fi, cât marea va cânta, cât țarmul va tăcea,...cât floarea va da rodul ei nevinovat,...fericită voi fi, cât voi fi trează în vis, că exiști...și, ca să nu-ți mai spun pe unde e cărarea pe care aș dori nespus de mult s-o cobor cântând cu tine,..să nu încerci niciodată, cu nimeni, să vindeci făcând alte răni...fii blând ca un cuvânt tăcut, sunt fragilități nebănuite în care se culcușește fericirea cea mai simplă și banală: când deschizi ochii, să vezi marea chiar și atunci când în fața ta nu-i decât un perete ultim de spital sau când închizi ochii, să vezi tremurul din privirea celuilalt, să-i vezi bucuria și tandrețea... fericirea e o păpădie în care sufli cu duhul bun....și o duci la celălalt care o așteaptă de la tine să dea sens fericirii lui, că doar nu degeaba soarele se trezește în fiecare dimineață la răsărit... cu drag și vis frumos și bun...da, fericirea există,...se plimbă în albastru...să aducă senin, începand cu iertarea...