Maria Del

Interesant articolul tau. N-am citit cartea, in schimb am citit din Jung. Am impresia ca pana aproape de finalul articolului tau iti expui propria parere, interpretarea ta personala a povestii acestui Textor, interpretare care mi se pare in mare pertinenta si bine directionata. Dar in final incepe altceva sa-si faca loc, probabil insasi cartea? \"Si, intr-adevar, se elibereaza de povara vietii\". Nu cred ca sinuciderea e o eliberare, dar poate ca autoarea cartii o prezinta asa. Ultimele doua alineate mi-au dat si mie un soi de vertij al suferintei si ma intreb care e de fapt mesajul scriitoarei? Daca e doar:\"fiecare ucide ce iubeste\", atunci incep sa ma indoiesc ca mi-ar place cartea. Nu-mi place nici: \"Cosmetica este stiinta ordinii universale, morala suprema care guverneaza universul\". Pentru mine cuvantul \"cosmetica\" are de cel mai multe o conotatie de fatada care ascunde altceva, care oricum se vedeste pana la urma, si nu mai putin urat, adica mai pe sleau spus, de fatarnicie. Vreau doar sa spun ca realitatea e asa cum e, dar literatura nu ar trebui sa se \"afunde\" pana la identificare in aceste abisuri,chiar da o face \"fermecator\", ci sa le asume si sa le depaseasca. Dar nu prin cosmetica...

Necitind comentariile de dinainte, ca tare sunt multe si textul e mai important, comentand deci ca prima cititoare a acestui poem, spun doar imi place foarte mult, intru in rezonanta cu limba acestei poezii, nu are o pojghita de duritate sau alambicare care sa o apere, ci e curgatoare, feminina, daruindu-se. La final am o observatie, pentru ca finalul dintr-o poezie e asa important: desprindere de corp, da, dar sa nu fie de trup...ca sa nu fie nici despartire a literelor...adica da, sa fie desprindere de inchisoarea simturilor, dar nu prin anihilarea lor, ci prin cuprinderea si ridicarea si deschiderea lor, trans-formate (din acele lucruri care capata mereu alte forme), transfigurate.

Interesant, fascinant cum pui problema, ca fratele care greseste, prin extradarea fata de vedere, face el insusi un sacrificiu. Deci, daca bine inteleg, nu pui aici in centru persoana ta (sacrificiul tau), ci pe el,sacrificiul lui, chiar daca e unul \"nevazut\", sau unul care va veni, cand ochii se vor umple de solzii caintei si va fi nevoie de cineva care sa vina si sa ne dea binecunvantarea lui Dumnezeu pentru ca solzii sa cada. Interesante sunt si versurile urmatoare, din aceeasi strofa, care sunt putin \"ascunzatoare\", tainice, sau mie asa mi se par. Lasi in aer al cui e pasul, lasi in aer a cui e completarea, adica cititorul nu \"pricepe\", sunt ale tale sau ale fratelui, importanta e doar luarea pe sus si acoperirea chipului celuilalt cu asemanarea. Pentru ca, la urma urmei, tu esti intr-adevar ca fratele si fratele e intr-adevar ca tine - in perspectiva vesniciei.

(\"Cu placerea lecturii\" a fost un sablon, desigur, dar la fel de adevarat si de cuprinzator de tacerea care spune multe ca si \"multumesc pentru semne\". )Textul tau nu mi s-a parut cuminte, nu mi se par niciodata textele tale cuminti si nici reconfortante, sa spun mai exact mi se par in mare parte sfasietoare, nu in sensul lacrimogen, ci in sensul de rupere la nivel de esenta. Nu astept reconfortanta de la literatura. Ce-mi doresc de fapt e sa ma salte, sa ma poarte dintr-odata in sus. Si aici, recunosc, mi-am ales in mod constient un unghi pentru a te comenta.

Dan, nu e vorba aici de subtilitatea pe care sa n-o fi bagat in seama. E vorba ca mi-am ales un coltisor. E fortat,chiar rasturnat (daca zic fortat la prima vedere, atunci e ca si cum as zice ca si eu am avut o subtilitate in felul meu de a vedea si vorbi, si e asa) dar e un coltisor pe care mi l-am ales, ca sa-ti las un semn:).

Alina, ai avut parte de analize amanuntite pana aici, asa ca e bine, nu mai vin si eu sa despic, desi despicatul poate fi poetic, asa cum se vede in poemul tau. Eu vad, dincolo de o lucratura minutioasa a cuvintelor, dincolo de o lupta in aceasta lucratura, dincolo de imagini tari, menite sa zguduie sau sa incite sau sa tina cititorul \"lipit\" - dincolo de toate acestea care sunt totusi potential criticabile, dupa cum se vede - o stare de spirit care imi place. De fapt, e o combinatie aici de stari, e o contradictie intre ele, care se oglindeste si in imaginile alese, dar cea din final e cea mai importanta pentru mine.Parca tu ziceai intr-un comentariu undeva, ca poezia buna e poezia pe care o inteleg si cei care nu scriu toata ziulica si nu cauta metaforele cu lumanarea. Ei, mi-a placut parerea aceea a ta si vad ca poezia asta o urmeaza.

Teodor,cred ca vecinul de dincolo e o persoana de mare incredere...Poezia ta are deja ceva din zambetul pe care si-l doreste, in ciuda umbrei negre, apasatoare ce atarna deasupra ei, asa ca totul e pe drumul cel bun. Numai bine.

Dana, o poezie de zile mari, doar comentariile tale o egaleaza in explozia de piruete.
\"Eram ca painea aburinda stiindu-ne aproape se rotea mai abitir pamantul in piruete ample\"

Ai luat matura, aia zdravana, maturoiul de langa gard, nu aia delicata din casa, si, printre piruetele astea, ai mai si facut o curatenie energica peste tot: \"pana cand cenusa s-a ales din psihodramele muncite cu grija\".

As putea cita fiecare vers...mi-au placut ca painea aburinda:)...dar peste toate... acest sentiment extraordinar al comuniunii - eu cred ca toti care vin aici au impresia ca tocmai pentru ei ai scris aceasta poezie - pentru fiecare din poetii agoniei in parte si pentru toti impreuna- sau ma rog, pentru cei care se simt aici bine veniti:)- ca un fel de dans in hora...\"improvizam cu gratie firescul cel mai bun de strigat noaptea peste garduri\", \"tablia mesei rotunde la care stam impreuna acum e plina de praf si crapata\"...dar tocmai in asta ii consta farmecul, esenta. Ce sa te-astepti de la o amarata de masa lucioasa si stearsa de praf, fara istorie adeca? (si patrata, bineinteles!)

Teodor: mereu in asteptare,in cautare, invaluit intr-un fel de lumina difuza a unei tristeti impletite cu un fir firav de bucurie. Asa te vede cititoarea de mine acum...o fotografie gri-de seara frumoasa...o seara buna iti doresc!

O poezie a fragilitatii, explicit frumoasa/minunata cand e vorba de celalalt, adica in penultima strofa si in titlu. Dar totul se leaga, poezia are o unitate si nu se poate decupa doar o parte, fragilitatea exista de amandoua partile, in partea eu-lui fiind voit \"chaplin\"iana. (Nu stiu daca ultima strofa isi are rostul, parca vrea sa se apere, sa reduca putin tocmai fragilitatea.)O seara inspirata in continuare!

E cam greu sa scriu un comentariu, nu stiu de ce as cadea tocmai aici in patetism, unde naturaletea e prea stapana pentru a permite asa ceva. Ai asa un fel de dezgolire-abandon, o luciditate izvoratoare nu de (doar) tandrete, ci de ardere-in-lipsa care iti auresc poeziile.
Ca urmare: Am gasit (si) niste jucarii aici, cojile acelea tepoase care iti vin mai intai in cap si pe care le dai apoi la o parte cu unghiile, ca sa iasa din ele cate un soare:)

Mi-a placut poezia ta, acel \"si\" are farmec si cred, justificare, e ca o curgere care izvoraste dinainte de poezie, o poarta un timp si apoi se retrage la fel de nestiut. \"Si\"-ul inainte de \"deodata\" apare putin nelalocul lui pentru o perceptie obisnuita, e (si :)) un fel de rupere acolo. Intr-o forma mai obisnuita ar putea suna asa poezia ta:

Un ceas de toamna bate in vazduh
Si atipesc pe veci copacii fara duh
Si jalea dulce doar ecourile musca
Deodata zarea s-a ingalbenit la chip
Si rastignit mi-e sufletul pe cruci de crengi
Si glasul unui clopot a ruginit in schit.

Dar curgerea aceea continua a lui \"si\", cu justificarea si farmecul ei, cu izvorarea ei dinainte de poezie se pierde...Oricum, e sugerata de melodicitatea versurilor tale.

La multi ani cu o mica intarziere:). Da, Eminescu si Preda sunt prezenti aici, fara indoiala cu rost - poate doua ipostaze interioare ale tale, elegiacul si realistul, poetul si prozatorul, dar mai ales un joc subtil al constiintei la marginea conflictului intre daramare de idoli (ideile noastre preconcepute si neprelucrate despre aceste genii) si pretuire a valorii reale. Staturile acestea de urias sunt un fel de umeri pe care scriitorii de azi se urca....pentru ca daca n-ar fi geniul adevarat al lor, nici noi n-am exista asa cum suntem. Pe de alta parte, si noi suntem \"asemanari\" ale lor, suntem o asumare, un raspuns - in cazul fericit desigur:). Asadar, smerenie - acel \"taci, ma\", dar si o recunoastere, o urma de creta, un semn al intalnirii fata in fata - ca in casa arhitectului.

Da, e foarte intunecata descrierea, e foarte amar ca suferinta aceasta traita din interior capata valente morale. Dar ceea ce am ajuns sa purtam, primit fara vina, putem transfigura.

(Asta e al doilea comentariu pe care ti-l las aici, primul s-a pierdut in spatiul virtual - dar perseverez, sper sa nu se intrerupa din nou legatura cu internetul.)

Mi-a placut mult armonia, simplitatea si curatia cu care acest poem se stinge, asa, incet, treptat, ca ecoul unui dangat de clopot sub drumul trasat de un greier.

Un poem al cautarilor si tatonarii unei taine dincolo de fire. Mi-a placut sinceritatea lui. Cu prietenie, M.

Mie ADHD imi zice attention- deficit- hyperactivity - disease, la asta te refereai si tu? E in acest caz o descriere originala, nu m-as fi gandit la o astfel de descriere. M-as bucura de raspuns.

Mi-a placut poezia ta, foarte delicata, desi are si acel \"apocaliptic\" care e foarte dens.De fapt e un joc continuu al contrastelor in poezia ta: domesticire-salbatica jungla (poate chiar poti renunta la salbatic, pentru ca jungla e salbatica), viata-inmormantare, delicatetea sarutului si ninsorii si fruntea apocaliptica. Eu as spune ca raspuns la ultimul tau vers: cea din urma va fi cea dintai...Ai un punct acolo care sta putin cam fara rost.

Cu placerea lecturii, M.

Uitasem: Bine ai venit!

Liviu, eu vad in poemul asta o ironie mult prea amara, o auto-ironie mult prea amara, prin toate dialogurile ei, ale celor trei fete \"fata in fata\", a lunii, a ta, a cainelui_de_cartier. Dar mai cred ca e un fel de disimulare, in spatele careia se poate odihni si poate inflori tocmai tacerea. Nu intamplator ti-ai inchis tu comentariile la elegiile acelea superbe care urmeaza.

Mie mi-a placut in mod deosebit ultimul paragraf: \"plecarile sunt cele mai frumoase dureri care curg\". Imi place si dragostea asta palpabila, concreta, pentru lut, lutul acela frumos, \"brazdat de frumusetea si lucirea\" vesnic tinere prin definitie - esenta. Taratoarea aceea, se simte de la o posta, e ceva suspect cu ea:), intr-adevar trebuie sa vorbesti despre ea doar acelor cranii care te asculta chiar dincolo de ceea ce poate spune un om. Un text al sublimarii durerii traite autentic - intr-o frumusete - paradoxal- concreta, cea pe care o putem simti cu mainile noastre si iubi.

Cu placerea lecturii, M.