Zăpada

\"Miercuri, 21 ianuarie 1942. Zăpezi fabuloase la București. O idee de nuvelă în timp ce mergeam spre școală. S-ar chema \"Zăpada\". Eroul nuvelei e profesor. Se scoală dimineața într-un dezolant decor conjugal. Drumul spre școală printr-un fastuos oraș nins trezește în el dorința de reîncepere a unei vieți noi. În clasă, unde intră plin de elan, un măgar din bancă face o farsă stupidă. Omul redevine brusc dascăl și totul revine la ce a fost.\" (M. Sebastian) Îi mulțumesc din suflet doamnei T. Cartaleanu pentru acest subiect, oferit studenților grupei 401, în anul de studii 2004-2005, printre care am fost și eu. (M. Baculea) \"ZÃPADA\" Aeterna nox, stelele tale nu mai palpită… ochiul tău alb s-a închis pe jumătate… Tăcere… tot atât de eternă… și Terra, învăluită de acestea, o castană cu învelișu-i ghimpos înlăuntru… Albă, Întunecată, Sclipitoare, Pustie… Eu – Demiurgul… în mijlocul Ei, numai ce am inventat zăpada… întâi am vrut o floare, dar… dar inima mea e gheață… prea mult am dorit un trandafir și… și m-am înecat în imitații de cristal… Un țipăt mi-a încleștat fălcile, rămânând în mine. Auzeam un zgomot monoton, insistent. Mi-am ridicat corpul și l-am trimis în bucătărie, izvorul sunetelor era acolo. Clementina, scumpa mea soție, arunca într-o ladă de lemn, imensă ca talia ei, tot ce socotea mai important din dulapuri, ignorând că și sparge câte ceva. Pleca. Poate că era mai bine așa. Clementina, fetița cu două oceane profunde pe față, cu un suflet blând, previzibil, a devenit ceea ce vedeam acum, prea brusc a avut loc metamorfoza din \"clementia\" în \"clementină\". Spunea că nu o mai iubesc și avea dreptate. Spunea că \"rătăciții aia\" îmi sunt mai dragi și nu greșea. Aveam doar douăzeci de ani când am fericit-o, numind-o soție. Visam să scriu cărți, să mă recunoască pietonii: \"E dl. Negulescu, îl vezi? Cum?!! A scris un bestseller!\" și m-am trezit profesor – căsătorit, serios, pauca verba – \"osificat\" ca un clișeu. Tăcea. Tăceam și eu. Aștepta să implor, să cad în genunchi, nu era stilul meu (de când am vrun stil?). Scârțâiau cioburile sub marșul ciubotelor. Au luat lada. S-a întors spre mine, obrajii pătați și oceanele topite la dimensiunile unor lacuri de aceștia anunțau furtună, dar tăcea. Abia la ușă mormăi să-i aduc pe Bibică (coșcogemitele ei pisoi), dacă îl voi găsi (fugise, de rău ce-i era!). Nu-mi amintesc procesul de pregătiri matinale obișnuite, însă cafeaua îmi ardea gâtlejul și-mi amăra sufletul; cafeaua? Ce-ar fi să locuiesc nu în acest cartier moșneag, ci în centrul capitalei, un apartament de lux, cafeaua turcească… Radio cârâise ceva de tratativele lui Antonescu și Mussolini. Au eșuat, România nu va ieși degrabă din război… Război… Poate… să plec pe front? Cuban? Ar fi mai ușor să mor. Decât aceiași pereți, aceleași cărți, aceleași fețe palide, speriate, cu ochișori întrebători și înflăcărați. Simțeam că nu mai pot să le vorbesc cu încrederea de altă dată. Absurditatea războiului mă obseda. Eram aproape de dărăpănăturile școlii când am văzut lumina. Nu voi merge pe front, căci neapărat voi muri, iar eu nu vreau să mor, vreau să trăiesc măcar într-o carte…Voi scrie un roman, despre… ? Despre această dimineață înzăpezită, acest oraș înecat în valuri albe și cizme negre, în tropot și șuierături, în camioane și arme, de oameni și dușmani. Despre Clementina cu ochii cât oceanele, despre această lume turmentată, adormită și trezită brusc pentru a fi arestată… despre viață. Intrasem. Clasa a IX-a se ridicase. M-au salutat cu parcă o altă privire, cu parcă un alt zâmbet în tot chipul. Erau copii, era iarnă și eram eu, încântat de… viață. Le vorbisem mult, în cheia: Fuimus Troes, fuit Ilium et omnia orta cadunt, dar trebuie să fim puternici, să ne întărim inimile și cugetele pentru a renaște ca pasărea Phoenix etc., etc. Și când, în avântul nobil, voisem să scriu cuvântul sacru \"PATRIA\", am dat cu ochii de inscripții, organizate frumos în două colonițe, una, am recunoscut-o, era scrisă chiar de mine, niște maxime care trebuia să fie învățate pentru astăzi, alta… 1. Ave Caesar, murituri te salutant! 2. Aquila non captat muscas. 3. Nulla fides frontis. 4. Quod capita tot sensus. 1. Face Cezar murătură și salată. 2. Ahile nu capătă – mușcă. 3. Nu mă vede-n frunte. 4. Coada capătă tot sensul. Am înlemnit. Un singur măgar putea s-o facă – Iliuță. Clasa pufni în râs. Vorbisem treizeci de minute, o bună parte de oră, și ei! Erau concentrați nu asupra discursului meu, ci asupra așteptării efectului produs de tâmpeniile acestea! Mă străduiam să nu-mi ies din țâțâni: imperare sibi maximum imperium est. Îmi era jale de ei. Îmi era jale de mine. Îmi iroseam sufletul în zadar, nu că aș fi geniu, dar copiii nu aveau nevoie de gramatică moartă acum, când totul în jur era mort, când în fiecare familie erau morți, când numai zăpada în acest oraș era albă, luminoasă și vie. Am luat creta în mâini și am scris: Sermo datur cunctis, animi sapientia paucis. Și am ieșit aruncându-le că au de comentat aforismul în cel puțin trei pagini. Mergeam prin zăpadă și frigul pătrundea tot mai adânc în mine. Înghețam. Vorbeam zăpezii și ea mă asculta, și ea îmi răspundea. O iubeam și mă iubea. Fiecare fulg îmi era scump. Nu credeam că într-un pustiu poți să fii înțeles de firele de nisip… M.B.