Fericirea-gingașă deschidere a florii de foc
de pe țărmul unde e atât de plăcut
să aștepți răsăritul.
Fericirea-posesiune
la umbra amintirilor
grele de sensuri.
Fericirea de acum- dorul
undeva
pe un pat rupt
de strigăt
de nu se poate
de e prea târziu
ceas oprit de propia mișcare
perpetuum mobile tras de sfori
dans
undâ
umbră
timp întors în cascade
un cântec magic
odă părului tău
de pădure prea sălbatică
pentru inima mea adormită acum
sau îmbătată de frmusețea-ți pură
precum instinctul
mă înfășor în genele-ți candide
ca să îți simt plânsul
ce nu
Pe palma ta,
în veșminte,
de toamnă târzie
selenară,
îmi trăiesc visul
cailor albaștrii.
Gândul alunecă
spre pădurea eternă,
vârtejul cerului și al mării,
simfonie de
Cred în stele și în dragostea lor.
Cum aș putea trăi fără iubire?
azi versurile tale,
mâine trandafirii care ucid
sau neantul.
Inventez un joc al destinului
și mă încarc cu uimire.
Veșnic la
Stea,
memorie zidită în fapte și destine,
emoție creatoare de haos și divin,
vis arhitect de poezie,
templu de lumină și sublim.
Norocul înainte de a te naște,
preludiul răsăritului de
Nu sunt cine par a fi,
sunt doar umbra veche a zidurilor casei mele,
sunt cerul de deasupra visurilor mele.
Cineva îmi fură mereu fluturii albi,
ei revin când îmi înving frica.
Poate într-o zi
mângâind nisipul
din piatra
ce-și plânge stânca
și amintirile
îmi caut sufletul
în valul ce tocmai
a trecut peste mine
fără să mă iubească
fără să îmi cunoască numele
și aștept
Triumful tăcerii-
adâncul nisipului,
clepsidra căzută
ca într-o inimă,
măsoară cadența simțirii.
Mâine odată cu răsăritul,
voi ucide demonii somnului,
așteptând scoica încă
nearuncată de
Rătăcesc într-un decor sălbatic,
ca un început de lume,
amintirea, o fereastră inspre mine.
Mă subjugă în durere,
sau mă înalță în iubire.
Uneori mă plimbă agale,
în grădini
În iarba sclipitoare,
de roua dimineții,
sărută-mi gândul bun,
la început de zi.
Eu rătăcesc cu el aiurea,
aicea sunt,
dar,
încă prea departe.
Adună picăturile de rouă
și vei vedea în
Născocesc,
nimic nu micșorează
taina cuvântului,
gândul meu temător
de a nu nimicii înțelesul.
Mângâi ecoul firav al vorbelor,
dimineață de floare a rostirii.
Scald în lumină albul
cu sufletul pe un pisc de munte
iubirea mea de prea departe
sunt aerul ce-ți mângâie privirea
sunt chiar și-n zâmbetul tău dulce
îți scriu pe o cetină de brad
numele-ți rar
și iartă-mă că nu
în apă mă vedeam peste tot
am mers spre nisipuri
și m-am văzut în aburi
am vrut să tac
am apărut în cetate
pe ziduri ca o iederă
mă prelungeam la nesfârșit
în turnuri opream
Clipele se ard,
îmi plutesc peste suflet,
lumina mă strivește,
mă întreabă de tine.
Tu care nu zâmbești niciodată,
tu care nu crezi în vise.
Au mai rămas speranțe în tine?
Au mai rămas
fi pasăre când banalitatea
și plictisul te apasă
din orice clipă tristă
ridică-ți câte o aripă
și vei vedea ce înalt
îți va fi zborul
în întuneric deprinde-te
să desenezi o Niagară
din
Hello,
dog bătrân și răgușit,
Harlem,
caracatiță primitivă,
lipicioasă, vărgată,
beată și drogată,
dornică de amor și dor.
Savoy,
gold,
fum, dâră, târă,
mansardă,
colivie vie de păsări
Acasa ocrotită în propriul așternut,
sunt adânc stăpânită
de acest paradis doar de mine știut.
Amân trezirea, visul mă răsfață,
în lumina caldă
totul cu energii pozitive mă încarcă,
Petalele macilor cad,
una câte una,
cumpăna fântânii coboară.
Pentru durerea din suflet
nu sunt unități de măsură.
Ochii îți scânteiază
a umilință și regrete.
Ochi-oglindă de
Galben, roșiatică, însângerată
și pură,
cu respirație inegală,
noaptea
se apropie.
Netedă, calmă și tandră,
cu șoaptele-i tainice,
liniște-mi
picurâ-n suflet.
Fruntea și-o apleacă
plină
îmi ceri să-mi fac portretul
un lucru greu
nu am găsit oglinda care
să mă arate
surprind totuși umbre pe perete care
se pare că ar semăna cu mine
încerc deci
să îți spun câteceva de
Număr secundele.
Între noi stă,
neclintită și oarbă
noaptea regretelor.
Ca o pedeapsă,
din fântâna cu vise,
îmi furi mereu diminețile.
Dureros și tandru,
îmi dai în schimb
strigătul
