marcel narita

Îți caut cuvinte de jale, alese din vechiul ceaslov Să-ți laude meteahna de doruri și ploaie de plâns Mă chemi cu buzele pline în noul ostrov, Locșorul de taină, cimitir al gândului

plouă pe seară, rece-nghețat.. zâmbește și plouă, gândește și tace, mă cheamă cu gându-i, tovarăș de sfat o aștept după ploaie, c-o dorință stângace s-o mângâi pe creștet, să-i depăn

În camera mare și rece aștept Pe marginea patului rece și mic În geamul înghețat se aude vreme rece Doar căldura mă izbește încet în piept Nu fac nimic, nimic nu ating, Aerul stă într-o

mă rupi din lumea asta pe care luptam să o cunosc atât de mult mă deosebești dintr-un simplu om în singurul, acela... preafericitul încântat să-ți scrie frumusețea mersului... etern de dulce ca

Îmi lipsești în zăgazuri de munte, Clocotind. Printre stânci ascuțite la vale, Șerpuind. Raza, lumina, cleștarul în tine, Oglindind. Sălbatice vieți ce hrănești, Zâmbind. Îmi lipsești când

Îndrăznesc să îți tulbur liniștea ploii Slab fiind în dragostea mea pentru florile de câmp Îmi las inima furată și de norii răzleți Urmând zborul liber al glasului lăuntric Către ochii tăi mari

De ce aș vrea să-ți dau totul Când bine știu că eu nu am nimic? Uităte-ncoace și ai să vezi un om pașnic, De ce aș vrea să-ți dau totul? Nu pot să văd ce ai în suflet, Dar dacă n-ai destul îți

Sunt în paharul căzând din mâna adormită Împlinind o dorință pe piatra crudă Sunt într-o picatură de rouă, lângă aceiași piatră Gata să-mi urmez călătoria spre nori Sunt omul a cărui mână

Șoptește-mi niște cuvinte, Biblioteci seci nu-mi mai ajung Iartă-mă că pe unde merg nu scriu numele tău pe porți Să-și aducă aminte toți ce frumos sună. Dacă nu mă vezi lângă tine sunt prea

Tu nici un gând că ai să-mi dai în taină, Adâncurile, șoaptele pădurii de argint, Sunt gândurile mele, vântul aspru-alb de iarnă Când ninge, printre fulgi te caut să te-alint.

Păianjeni ai dimineții mele cenușii Îmi gâdilă sub urechi, și-mi predau ștafeta zilei Mă nasc între gemete de creier uzurpat Bun de prins cu ace în cartea de istorie. Cocaina minții nu se mai

Gândurile mele încep cu nimic Eu le nasc, eu le îngrop. Afară e doar iarnă și trece Aștept iarna odată să plece. Nimic nu-mi susține privirea în cer Dacă sper iar la tine mă-ntorc în

carnatul cu pricina este expresia suprema a vietii si martiriului desavarsit al grasunului din curtea lu\' Nea Virgil, grasun care de abia a apucat sa faca 1 an si abia se obisnuise cu numele

Multe pagini trebuie să ia ființă În cuvinte, vorbe crude, pamânt și pleavă Imagini ce-și dau ghes să-și găsească obștescul sfârșit Pentru a putea reveni iar și iar în forme moi, vicii

Ai grijă cum calci, pe jos e inima mea Așteaptă să mi-o adun prima dată, Am vrut să-ți fie drumul moale Și n-am știut cu ce să umplu gropile.. Decât cu o inimă mare. Rănește-te așadar! Mâna nu

Nu aștept să învii, nu aștept să revii Știu simplu că ești, nelegată de vreme Gândul la tine mă-ndeamnă la drum Te simt doar departe zâmbindu-mi alene Nu știu unde merg, întind doar o mână Sper

O voce lăuntrică strigă: Dă! Dă! Dă! Dă uandărful men hu ai em, sau ce naiba? Mă fac a nu-nțelege.. ea replică tăioasă: -taci prostule, învață și oferă, crești și trăiește! Bine mă! Dar nu asta

Directia omului este biplanara. Era o singura directie imediat dupa nasterea omului dar Dumnezeu a lasat noua si povara constiintei de sine, altfel spus logica umana, tot ceea ce facem in mod