Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris…

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună, atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă, de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioși, dar am imortalizat-o în cuvinte simple, pentru voi, ce-i care mă înțelegeți cu adevărat. Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu, merită cărat în spate toată viața. Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare, deși tare aș fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui, dar m-am bazat pe credință, toiagul de sprijin al oricărui handicap. Apoi mi-am zis: Oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc? cu adevărat … Cui, să mă plâng ? Mai bine scriu… Durerea altuia este cea mai ușoară durere, pentru că nu o simte decât cel care o are. Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neâmplinite, nu le-am strigat în gura mare, de frică să nu par excentrică în fața oamenilor, care abia așteaptă să mă etichiteze, oameni, care se mulțumesc doar cu sinteza de suprafață a lucrurilor și mai puțin cu motivația sau profunzimea lor. Astfel, am învățat să-mi pansez singură sufletul, învelindu-i rănile cu balsam creștin. Așa am reușit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare, gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea și am ințeles, că sunt lecțiile mele de viață, care mă ajută să mă înțelepțesc mai repede, pentru că nimic pe lume nu e întâmplător. Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit… Așternându-mi pe hârtie, cu sinceritate, toate gândurile bune sau rele, mi-am ușurat sufletul împovărat de toate greutățile vieții. Ea, hârtia, mi-a suportat astfel toate bâlbele scrise cu emoție sau agramat, pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greșelile făcute și mai puțin conținutul sau tensiunea adevarată a faptelor. În scris stângaci și în muțenia gândului mi-am găsit un refugiu față de cei din jur, care nu-mi suportau liniștea enigmatică dobândită cu mare trudă, dar nici frumusețea interioară câștigată în timp, care-mi luminează sufletul și fața cu lumina ei discretă, ascunzându-mi sensibilitatea firii. Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial, am scăpat de iscoadele rele gata să-și devoreze prada, asemenea peștilor Pirania, pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire a lor, cu al meu sau cu a celor din jur. Și vai de acei oameni pe care nefericiții îi vor simți fericiți… Eu nu am strigat în gura mare, frustrările vieții mele sau bucuriile ei, eu le-am imortalizat modest, în scris, pentru că ele, bucuriile și durerile mi-au șlefuit latent caracterul și m-au înălțat spiritual, pentru oamenii dragi, din jurul meu. Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris…, numai ce am trăit și simțit cu adevărat, pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele mult mai frumos și mai înalțător, decât toate celelalte lăsate în urmă, credința în Dumnezeu; Ocrotitorul și puterea oamenilor sinceri, cinstiți dar și mai mult, a celor care cred cu adevărat în El. 22-02-2010