Maftei Florentin

Cinstire ție, Botăș, ferice neamului tău! Halal, spunea cronicarul, neamului care poate rodi sănătos și rodu-și să-l coacă întruna, soi ales, sățios azi cu har

Un repetat tablou, Culoare Văzută-n anonim halou, și-n varuri pastelând o zare, în toate-i azi edulcorare, Trăiri sub vremuri trecătoare, ș-alt nou. Să iau din ea, din recea

Nicicând, nicicum și niciunde toamna nu a fost mai frumoasă, spunea poetul; iar mie, niciodată nu mi-a fost dat să trăiesc această stare de împlinire cum acum, în zi aleasă, cucerit fiind emoțional

Așadar, actuala mănăstire Tazlău este o continuatoare, la alte dimensiuni și cu altă deschidere, a celeia care a fost ctitorită de Alexandru cel Bun și care probabil a fost distrusă

Rugă Mă-ndreaptă, Doamne, cu a ta putere, Spre oază de Lumină să m-aduni, Dar nu-s în stare, Doamne, nu mi-o cere, Să fiu clarvăzătorul altei lumi! Mă curg dorind, prin

Manastirea Tazlau \"Din moarte spre viață călcând\" partea I De multe ori mă întreb, mai mult degeaba, ce m-o fi apucat de-o vreme de

S-a cuprins demult uitării ziua caldă și senină De-a lăsat câte-o fărâmă-n pală urmă de lumină, Noaptea întronând regatul somnului și amorțirii, Numai bolta înstelată e ocean și câmp

Luminarea pietrei la Dobrovăț - partea aIIa - Dinspre asfalt, tăind valea râului spre cealaltă coastă de pădure, nerăbdarea și graba m-au întovărășit cu insistența lor imperativă pân-am

O toană a sfârșitului de april, cu cerul supus încă norilor iernoși, mițos rostogoliți pe bolta înaltului, și cu oricare creștin încă purtând dorul hainelor călduroase atunci cănd se află în

De-mi cercetez spre-n urmă sihăstrirea de-am fost ceva, sau însemnam puțin, Mi-am curs șuvoi, ori cătinel menirea ș-am recules-o-n smirnă, nafur, vin, toiag mi-a fost, și lege,

Călător prin țara mea Din Baia spre “miezul unui ev aprins” (partea aIIa) Inainte de a părăsi aceste locuri de voievodală mândrie românească și pioase

Din Baia, spre ”Buzduganul unui ev aprins” Așa mă apucă uneori un dor de ducă, cum numai megieșul Sadoveanu din Vatra Pașcanilor se mai plângea că-l ardea. Și, tot ca el,

În retragerea sa grăbită spre adâncul codrilor, oastea ștefaniană a trebuit să renunțe la tunuri, la multe dintre provizii, la carele

”Iară noi…făgăduim…că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte”* .... doar foșnetele nopții îndrăzneau a rupe din nemișcare. În tăcerea și negrul strălucitor al întunericului măsluit

Calator prin tara mea - Spre Borzesti CÃLÃTOR PRIN ÞARA MEA