lumini retractile

Un poem cu o aură de simplitate deliberat aleasă. Cred că e procedeul bine gândit de a induce o stare nu atât gestuală, cât interioară, de categorie socială, de tipar comportamental care își construiește o mască cu mai puține elemente de contact cu realitatea.
Mărturisesc că nu cunosc termenul \"ascensie\". L-am căutat în DEX-ul meu de acasă, dar nu apare. Trebuie să fie o achiziție mai nouă. Dacă nu e cumva o construcție proprie. Nu sună rău și cam înțeleg unde bate. Doar că nu-l dibui până la capăt.
Cu tot dragul.

Da, Andu are dreptate, ascensia și declinația sunt coordonate care determina poziția unui astru pe harta cerească.
Mulțumesc pentru comentarii.

Sint femei care uita c-au iubit o data si iubesc din nou ca si cum ar fi prima data. altfel e trist.cred eu.fara legatura cu poezia care-i foarte frumoasa.

Cifra unu este cea mai frumoasa, cea mai curata dar si mai categorica si neinduplecata, nici chiar aritmetica nu prea a reusit s-o imblanzeasca.

Nu mai stiu unde si cand am citit-o pentru prima data, dar m-a emotionat, de cate ori am lecturat-o. Acum stiu de ce.

Luminitei, in loc de steluta:



de aceea

prin turnul prea înalt cu margine ruptă
dintre clopotele trase mie în cele din urmă
mie căzută zăcând în așternuturi luminânde
dintre cuvinte îmi legam intențiile așteptării
ale chemării albe și ele precum perechea de
brate perfuzate întinse și lăsând burta cerului
cusută pe jumătate să precipite a strigare căci eu
și cu mine poruncisem glasului frângerea și
buzelor ca portal căderea înfrângerea o primeam în
cuvinte înroșite de sus spălându-mă în ele
învățând cum se dă cu gesturi definitive pagina
ce nu se mai poate întoarce vreodată evident
de aici


nu mai șuierau decât ocarine de fildeș sau
fluiere de os prin această aripă stranie de castel
înălțat pe fundație din cuvinte și liniștea bântuia
prin ogive când inspiram și expiram sentimente un
gând se furișa printre stâlpii de susținere a moralului
un gând ca un călugăr franciscan de purta o glugă
și-o seceră ba chiar era o femeie trădând acest
trup rănit căci zăceam și era un bărbat alergând
erau stafiile lor lașe deghizate-n în cravașe îmbârligați
și încălziți în piept îmi gâtuiau afectuos glasuirile și uimirea
schimbând sensul privirii mele și scuturându-mă de ei
de atunci


mai am câteva cuvinte de investit în sufletul unui oraș și
mi-e scris să mai rămân puțin în lumea mersului pe
picioare purtandu-mi parca aleator capul în jos printr-un
taram de fildeș căzând de fapt mă cataram pe o scara
de valori răsturnată lezata de atingerile vulcanilor mâlosi
întâmplata astfel o ascensiune îmi dă usurel tardiv si
de-aceea miraculos de știre pe glasuri de cor ceresc de
pilda ca al unei femei in rochie sau coperti albastre că
n-am zăcut niciodată eu ca sunt aceeasi chiar intreaga
strabatandu-mi sensul intr-o alta dimensiune căzând in
sus si-n prea departe pentru cei ce ranesc numai asa am ajuns sa stiu cum se adora iubind intre sideral si monumental o singura data intr-o viata si numai
de aceea



_________

Multumesc!

aaaa...pai ce poezie frumoasa!!!! aaa....ce poezie...frumoasa....
scuze pentru comentariul extraordinar de pertinent si articulat...:)))