Fără titlu

Nu vreau să-mi exteriorizez acea parte din mine, care rămâne chiar și bunului Dumnezeu ascunsă. Nu vreau să încep cu o introducere din "Amintirile din copilărie" ale lui Creangă și nici cu "...a fost odată ca niciodată". Nu știu ce să scriu, pentru a completa o parte din amintirile, care m-au răvășit, găsind azi într-un sertar, un jurnal uitat, din adolescență. Îmi amintesc despre violența de atunci, cînd niște colege obraznice și necivilizate mi l-au găsit sub pernă. M-am întrebat de multe ori, de la acea întîmplare, cînd, într-o noapte, o oarecare colegă de cameră, mi l-a furat de sub pernă, le-a trezit și pe celelalte tovarășe de cameră și l-au pus pe ordinea de zi. Săptămîni întregi m-au chinuit, citnind seara, ca la șezătorile populare din el, spre hazul lor nemăsurat. În cîteva săptămîni, toată scola era informată despre faptul că o colegă scria , la vîrsta de 17 ani, un jurnal intim. Nu am înțeles nici azi de ce rîdeau, pentru că nu scriam lucruri murdare. Probabil acea naivitate a mea și numele meu "inventat" le-au amuzat cel mai mult, în această poveste. Împrumutasem un pseudonim, după numele unei eroine, dintr-un roman, al cărui titlu și autor, nu le mai țin minte: "Loreley" Citind azi, pe prima pagină, puțin sters, stă un citat din acea carte: "Rămas bun. Mă numesc Loreley. Legenda spune că am ucis. Anii mei tineri au sunat a cîntec, dar am trecut pe lîngă ei cu dragostea de mînă și am rămas cu mîna întinsă, ca a regelui Lear. Mi-e sufletul ca tufișul Paiurului, de pe țărmul Mării Negre, numai ghimpi, care au încununat odată fruntea lui Christos. A trecut o ploaie de primăvară, și a țesut brîul de mătase al curcubeului. Cu el îmi încing mijlocul și plec." 4.noiembrie 1981-București. Mai jos, era o completare... Cît de străine și de meschine mi se par cuvintele. Cum putem îmbrăca indiferența iubirii, dacă iubirea este incoloră și fadă ca apa ploii de martie? Am recitit caietul acela, minuscul, numai mare decît un penar, care acum nu mai are nici măcar coperți. Erau povești de dragoste și idealuri, despre lucruri pe care speram să le împlinesc..Și poze erau, cu un chip care azi parcă nu mai este al meu, chipul unei fete blonde, cu părul lung, care azi, zîmbește doar din niște amintiri, atît de rănite în gingășia lor cîndva. Și mai erau scrisori către iubiri, care au dispărut, despre un băiat brunet cu părul negru și ochii verzi , pe care-l numeam Raducu( prescurtat de la Rădulescu),și despre singura iubire a vieții mele, un bărbat blond , cu ochii albaștri, băiatul unui general, care mă numea mereu, sora lui , acesta fiind, singurul bărbat din viața mea pe care l-am iubit cu adevărat. Și totuși, de ce unii oameni rîd, de sufletul rănit al unui om, care nu le-a făcut nici un rău?