Poezie
Șatra
viață
1 min lectură·
Mediu
Luna se ridică din mijlocul șatrei,
după o zi pierdută-n praful ulițelor,
în căutarea naivilor dornici să-și
cunoască viitorul,
căldărarii se retrag în jurul focului.
Încep să-și socotească ghicitorile,
să le adune într-un sac
și să le ascundă în ceaun.
Bulibașa jucându-se cu mustața
flutură pălăria spre sat
parcă spunându-i "Noapte bună!"
sau salutând pe cineva,
o imagine ce se repetă în fiecare vară.
Lângă biserică, într-o casă ponosită,
o țărăncuță își plânge bărbatul
dus la război
primește Luna-n casă
sperând seară de seară
ca omul să-și aducă aminte
de ea și de copii.
Fiind plecat acolo Sus
îi săruta hainele, îi pregătește patul
și roagă cerul să se deschidă
pentru a-i lăsa sufletul să vină acasă.
Acum este liniște,
în șatră se mai aud câinii
ce se joacă cu un os,
doar ea, Maia, țigăncușa cu ochii verzi,
cu sânii scăldați de rouă
și coapsele fragede,
privește trist spre pruncii ei
știind că acel cătun
cu trecutul său
poate schimba destinul lor
bulibașa
a fost un biet român
omorât pe front.
001128
0