Șoaptele,păsări călătoare

Câteodată, în miez de noapte, mă trezește o adiere domoală, un cântec știut ce murmură-n șoapte. Înclin s-o alung,răsuflarea îmi țin mai mult...intr-o doară, iar pieptul-apăs, auzul în van mă căznesc a nu-l lua în seamă. Mă mustră, mă cheamă,îmi cere dorul zăbavă, o clipă în care să cred, răgazul în care să uit că dragostea-i oarbă. Candva m-a gasit, a ales să puna un grăunte de adevăr lângă o boabă de lumină, îndeajuns să încropească un vis aievea într-o vară senină. Și-apoi, ce-are să fie...? Încă o dată, de-am să te-aud spunându-mi pe numele știut doar de noi, cât gândurile negre am să pot ține în loc, căci n-are să dureze-o veșnicie...! Închipuiri mai am, speranță și dor le-am ferecat alături, în cutiuța aceea mică din suflet și n-am s-o las de bine că știu nu voi putea urca la ceruri doar am să bântui pe fundul mării. Nu, n-am să spun că-s blestemată ori pedepsită să port o cruce grea în astă viață sau..după. Va fi dorința ce m-a născut și raza mea de soare, începutul și-al meu sfârșit de-o clipă. Căci eu voi fi și cât am fost aceeași sunt. Iar tu, un vis, un cântec si-apoi o amintire-n suflet. Mereu ne vom întoarce alături în șoapte de păsări călătoare.