Lucian Munteanu

August Sunt liliacul ce-înflorește toamna Ca tot sezonul colorat de movuri Eu am lăsat regrete în alcovuri Spre disperarea celei zisă…”doamna” Am fost –

Spre cer În drumul meu spre cer, nu fac escală Doar înspre sus, e zborul meu sublim Putredul trup, rămâne în țintirim Exegit monumentum e o boală Din

Sper, jur Ideile voi strânge în volume Le exilez pe toate între file Etichetate ca de tot futile Au ars antum, vor lumina postume Un verde azuriu de ametiste Nu avu darul de a fi

Povestea mea Povestea mea începe cu sfârșitul Asemeni unor cedri din levant Abia când sunt matur privesc înalt Disprețuind – cu milă – infinitul Viața mea, un muced palimpsest O

Phylo, ero, agapo… Iubirea noastră-a fost iubire pură Trăirile s-au petrecut în gând Fugarele săruturi, rând pe rând Noi le-am gustat în inimi, nu pe gură Am fost în cer pân-la etajul

Prea golul meu cel plin de suferința Zărită-nezărită de visare Palpită enervant a neputința De-a exploda perfid spre

Cândva, am fost și eu un fel de muză Am inspirat pe cineva în gând I-am penetrat singurătatea, când Am venerat-o. Nu am nici scuză! Nu s-a dezis de mine niciodată Mereu