peste apa someșului

stătea în mijlocul drumului cu sticla de jumate in mână

o sticlă verde unsuroasă îmbrăcată pe jumatate în papură

dacă apropiai nasul de gura sticlei te trăznea un miros greoi și înțepător de șliboviță

nimeni nu mai era ca el

nialcoș și la horă nialcoș și la beție

de ce el si nu altu’? mă întreba pruncul roșcovan și cârn

ce dracu să-i spun, cum să-i spun

cum să-l fac să priceapă că nu tată-so era de vină pentru cele întamplate

făcea eforturi să stea drept frumos înalt nemișcat ca un stâlp de telegraf mâncat de carii

apoi făcea câtiva pași împleticindu-se iar se oprea bălmăjea ceva în ungurește

nu știa decât înjurături si câteva expresii

boz meg înjura se poticnea mai făcea câtiva pași iar se oprea, ‘tu-ți biserica cui te-o-nchinat ….și soarele mă-tii

ni la el mutu stă ca prostu în drumu’ tării, cât îi de bat râdeau copiii

pe marginea colbuită a drumului

iar făcea câtiva pași iar se poticnea

de ce el și nu altu’ mă? de ce el? mă întreba într-una printre lacrimi și sughituri copilul roșcovan și cârn

unii se adunaseră în turnul bisericii lângă clopotniță

era frig și o priveliște cutremurătoare se întindea spre celălalt capăt al satului

nu-i plăceau înmormântările, aproape că le ura le detesta cu o ură viscerală

dar fusese nevoit să asiste la câteva

deși întotdeauna printr-un exercițiu de imaginație se vedea în locul mortului

cum ar fi dacă…..

îl cuprindea mila de sine și începea să plângă, mocnit, înfundat, nu zgomotos,

oarecum rușinat de emoțiile care puneau stăpânire pe el

vântul aspru îți biciuia fața iar de jur împrejur fuioare de cânepă valsau printre copaci ca niște năluci bezmetice

pe o muzică înspăimântător de sinistră

“mânce cât inima-i cere/aur colbuit în niere” cânta un țânc de nici cinci ani pe marginea drumului

ultimele siluete care însoțeau cortegiul dispăruseră de pe linia șerpuită a drumului

“mânce cât inima-i cere/aur colbuit în niere”

de ce el, de ce el?.....