Poezie
Suflet de frunză
1 min lectură·
Mediu
Aseară plopii de la poartă au tăcut
Și aș fi vrut să le-mprumut o lume,
Însă la fel ca ei, străin, singur și mut
Eram și eu, prin viața asta, fără tine.
A mai trecut o zi, un foșnet m-a trezit,
Credeam că Luna-ncearcă să-mi vorbească,
Un ram mi-a spus că toamna a venit,
Iar frunzele-și doresc să-l părăsească.
Mi-am întins mâinile spre înălțime,
Batiste ruginii ștergeau ploi de lumini,
Corăbiile vieții noastre anonime
Îmi atingeau ultima dată-aceste mâini.
Alunecau pe valurile reci de vânt
Privind spre Cerul care le-a iubit mereu,
El le-a văzut zburând ușor spre-acest pământ
Și a trimis prin nori de foc un curcubeu.
Dar era prea târziu, la fel cum toate trec
Prin lumea viselor mereu nemuritoare,
Le-am dăruit oftatul meu și-am vrut să plec
Pe-un drum cu amintirea lor răscolitoare.
Cu frunzele acestei toamne stau și azi
Și-mi amintesc de prima ta îmbrățișare,
Þi-am dat făclia sufletului meu, să arzi
Alături de iubirea mea care nu moare.
Aseară plopii mei plângeau după o vară,
Dar nimeni nu înțelegea suspinul lor,
Mi-am făcut, pentr-o clipă, sufletul vioară,
Însă și el plângea tăcut după-al său dor...
00884
0