Poezie
el, cuVântul
1 min lectură·
Mediu
el stătea pe umărul meu, moale
aducea cu mine într-un fel
fulg cu fruntea suferind de zale
stigmă resimțită doar de el
mi-arăta sfârșitul și-nceputul
măreției orelor de frig
el și guralivul și tăcutul
îmi dădea știință să mă strig
cărămidă după cărămidă
a zidit și dureros și drept
înspre neștiința mea aridă
strămutându-mi lumea-ntreagă-n piept
mi-a lăsat dumnezeiasca forță
să despic al duioșiei rost
lampă de petrol mi-a fost și torță
mie, praful cărnii care-am fost
032.285
0
redă o atmosferă de relaxare după actul iubirii, o scenă de postludiu...
în schimb, \"versul fulg cu fruntea suferind de zale\", chiar dacă sună frumos din coadă, nu are nici o relevanță în economia textului, ba mai mult, sabotează acel vers bun de început. \"stigmă\", un cuvînt din biologie, sună un pic prețios în contextul ultimului vers. unii, mai cu imaginație, îl vor percepe ca pe o pată roșie pe cearșaf, doar ca să te enerveze...
nu știu dacă sintagma \"măreția orelor de frig\" îți aparține.
știu că despre \"măreția frigului\" scrisese cu oarece succes nichita...
oricum, se pare că, de dragul rimelor, ai momente cînd sacrifici poezia, ideea.
dar ai timp să-ți revii, fiind tînără și ferice!
probabil că, în timp, te vei mai tempera și nu vei mai sări la harță din te miri ce!