Poezie
Testament paradoxal
1 min lectură·
Mediu
Sărbătoresc cuvântul și poate-s egoistă
Să caut simfonia în tot ce mă-nconjoară,
Din oameni, păsări, fluturi îmi încropesc vioară
Și-i interzic să-nvețe vreo partitură tristă.
Oricum, prea multe lacrimi din orice colț se strâng,
M-aș îneca în ele de nu le-aș da deoparte,
Dar poate și de-acolo, din drumul înspre moarte
Chopin, cu-a sa Nocturnă, mă va opri să plâng.
Respir aceste versuri ca pe-o tristețe-amară
Ca miezul cald al pâinii lăsat în voia sorții,
Vă spun c-aș face pace cu vii și cu morții
De n-ar fi junghiul ăsta în cerbice să doară.
O fi și nebunia prin care mă înjug
La mers pe punți apuse din locuri părăsite,
Mă văd cu mine însumi prea rar și pe sărite
Și când mi-e dor de tihnă m-aș arunca pe rug.
Acum sunt prea departe și nu e drum de-ntors,
Poate-am avut ocazii să las poteci nebune,
Am amânat și iată că vin să se răzbune
Pe sufletul acesta ce-i tocmai bun de stors.
Paradoxal, tristețea egal cu fericirea
Conviețuiesc în mine într-un accept dement,
Pe prima, mi-o las mie în propriu-mi testament
A doua, împărțiți-o precum vă lasă firea.
001.691
0