Poezie
Atâta dragoste presimt ...
1 min lectură·
Mediu
Se sinucid și ultimele frunze
Și ca din morgă, Doamne, iar’ te strig
În jurul meu învie-n ramă morții
Iar eu mă potopesc de dor și frig
Castele tulburi de nisipuri negre
În cuta frunții, noaptea, prind contur
Când mă-nvelesc în mantia tăcerii
Dând cerului târcoale ca un fur
Aici nu am pe nimeni, nici pe mine
Dacă mă strig mi-e groază de ecou
În limbi necunoscute mi-ar răspunde
Cu timbru sepulcral ca de cavou
Nici visele nu le mai știu de-o vreme
Le uit în oiștea stelei și măcar
De-aș ține minte dac-au fost de bine
Sau scurta mea odihnă e coșmar?
Pe străzi mi-apar statui cu fețe triste
Cu haine largi și încălțări ciudate
De unele măcar mi-aduc aminte
Din cărțile cu foile pătate
Oameni străni și-agită pălăria
De bun găsit ori, poate, de adio
Atâta dragoste presimt în sânge
Cum bate ritmic, precum apa-n piuă
001347
0