Poezie
anotimp de lighioană
în burgul ăsta tristic
1 min lectură·
Mediu
un du-te- vino... case, locuri în care frig subțire bate
deși într-unele mi-e frică, presimt c-am mai trecut prin toate
aici, în burgul ăsta tristic în care piatra sângerează
și fiecare creastă, noaptea, în chip de zeu se deghizează
aicea numai, mi se pare, că-n apa rece neîncepută
mă nasc de fiecare dată... și fiecare strop m-ajută
să simt în ceasuri lungi și negre, ca pe-un balsam, oftatul mumii
pe care piatră unghiulară-l așez la începutul lumii
iar dincolo de el rămâne această pată de culoare
în care-un firav prunc se naște și-un om... mult prea devreme, moare
e-o trecere accelerată ca dinainte de potop
când umbre diavolești par sfinte cum trec prin ochiul de ciclop
în anotimpul când mi-e groază să mai transcriu pe-aceste coli
atât de multe sinucideri și-atâtea denumiri de boli
încât îmi lăcrimează-n spirit ca o pustie stăreție
o mult prea îndelung visată... și-acum pierdută, Românie
de care fi-va-mi dor întruna... un dor prelung cu gust de foame
care se-aseamănă cu-acela în care prunci lăsați de mame
trăiesc și împotriva firii se întremează trist, din luturi
și parcă din atâtea patimi și-ar întocmi nu lănci... ci scuturi
006
0