Liviu Nanu

Am terminat de citit (recitit) cartea lui Costel. Dar nu intenționez să fac o recenzie, o vor face alții mai bine, sunt sigur. Nu pot decât să vă mărturisesc sincer că am râs cât pentru un an, mi-am încărcat bateriile cum s-ar zice. Despre lansare? O sală plină, neîncăpătoare. Cei care au luat cuvântul probabil că nu citiseră, de cele mai multe ori au fost pe alături, explicabil de altfel. Bineînțeles că noi, poeziștii vom fi subiectivi, cartea lui Costel/DoDu s-a „copt” sub ochii noștri, ne privește direct. În foarte puține cuvinte am încercat să explic fenomenul, dar cui? Noi, cei aproape jumătate din public ȘTIAM, eram într-un fel „complici” de suflet ai autorului, ne regăseam în povestirile lui pline de haz și învățăminte. Nu știu cum va fi ea receptată de către cititorii care nu au tangență cu internetul, mai precis cu fenomenul poezie.ro, am dat-o spre lectură unor confrați și aștept reacții. Mie însă îmi va încălzi spiritul în zilele sau nopțile în care voi fi bântuit de nostalgii și/sau eventuale depresii. Cartea lui Costel are calități terapeutice, râsul vindecă și îngrașă (dacă mai iau două kilograme, tu vei fi de vină Costele). Intenționam să-mi intitulez următoarea carte ceva cu „terapia…”. După ce am citit cartea lui Costel, am renunțat.
Pan a reușit în cîteva inspirate cuvinte să-l „descifreze” pe DoDu așa că personal, îi mulțumesc pentru aceste gânduri. Am realizat (pentru a câte oară) că, în ciuda unor orgolii, păreri divergente sau atitudini pseudobelicoase, formăm o comunitate, un club dacă vreți, din ce în ce mai select și serios.

Monica, am o metaxa de pruna...ceva de groaza:)
Eugen, e posibil sa fie si ca tine...multam de apreciere
Geta, Mae, ma bucur ca v-a placut.

Mitica, nu te lasi, hai? buna epigrama:)
Domnu liviu, matale care esti reprezentantul esteticii pe poezie.ro stii ce spui, asa ca-ti multumesc pentru scurta dar plina de invataminte opinie.

Daniel, entuziasmul tău e molipsitor, că uite, și Cosmin, care de obicei strâmbă din nas a ajuns să-mi dea dreptate :)
Pavel, felicitări cu facultatea aia dacă spui c-ai terminat-o, deși vei constata că mare lucru nu îți va folosi în viață, vorba lui Lawrence Ellison:
Lawrence Ellison, presedintele Oracle a tinut urmatorul discurs studentilor care au terminat facultatea Yale. N-a putut sa-si termine discursul deoarece a fost dat jos de pe scena.

Daca ma uit la voi nu vad nici un viitor fericit, nu vad nici un director proeminent. Acuma sigur sunteti bulversati. Asta e normal. Totusi, va puteti intreba, cum vin eu Larry Ellison, care n-am terminat facultatea ca sa va judec pe voi, studentii celei mai renumite facultati? Stati sa va explic.

Deoarece eu, Lawrence Ellison, al 2-lea cel mai bogat om a planetei, am cazut la facultate si voi nu. Deoarece Bill Gates, cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu. Deoarece Paul Allen, al 3-lea cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu. Si deoarece Michael Dell, care momentan este doar pe locul 9, a cazut si el de la facultate si voi nu. Si domnul respectiv este in ascensiune.

Acuma sunteti foarte bulversati. Si asta este foarte normal. Dati-mi voie sa va incurajez, n-ati terminat degeaba facultatea si n-ati facut degeaba rost de o diploma. N-ati pierdut 5 ani degeaba, ati invatat sa munciti pentru bani putini, sa va faceti cunostinte si sa faceti cunostinta (mai deaproape) cu cuvantul TERAPIE. Toate acestea sunt foarte utile. O sa aiba lumea nevoie si de salahori ca voi. O sa aveti nevoie de cunostinte, de programare la terapie la un psiholog. Fiindca voi n-ati cazut la facultate n-o sa fiti niciodata printre primii 10 cei mai bogati oameni de pe pamant.
Si va trebui sa va impacati cu un salar patetic de 200.000 dolari pe an, unde salariul il veti primi de la un fost coleg de facultate care a cazut la examene si a fost dat afara.

Acuma, probabil va ganditi daca mai e vreo speranta pentru voi? Nici o sansa. Voi sunteti deja pierduti. deja aveti creierul distrus in proportie foarte mare, irecuperabila. Acu\' ma adresez celor care inca nu au terminat facultatea: LASATI BALTA FACULTATEA, FACETI-VA BAGAJELE SI PLECATI! Nu reveniti! Indepliniti-va visurile! Fiindca sigur va spun ca daca vi se distruge creierul veti disparea mai repede de pe scena afacerilor, decat dispar eu acuma de pe aceasta scena datorita agentilor de paza.....\"
Dorun, onorat de comentariu și apreciere

Getuța mă bucur că ți-a plăcut, chiar eram curios.
Claudiu, Eugen - onorat de aprecieri.
Pavel, parcă stabilisem ceva, sau ai uitat? nu mai fi atât de protocolar, poți să-mi spui pur și simplu stimate maestre :)) sau liviu.

Cetatea cu destinul pitic... Parcă te simt puțin revoltat aici. Dar sună bine ceea ce spui. Cel puțin interesant.

liviu, să cred că ai ajuns la concluzia asta la o lectură ulterioară? waw, mă înfior. Pe bune și fără mișto, de obicei nu se întâmplă așa.
Cu stimă,
Anton

Claudiu, știi că ai dreptate? în sensul că dacă tu vezi anumite imagini la care eu nu mă gândisem, nu poate să fie decât de bine.

Vasile, Pan are dreptate. Și dacă pleci ce rezolvi? Sau cui folosește? Dacă ai însă un motiv rezonabil, nu te reține nimeni, eu zic însă să te mai gândești. Sau eventual ia o pauză, pauzele sunt bune când sunt dese.

Mădălina, e vorba de John Coltrane pe care îl ascultam atunci când am scris prostioara asta. Mulțumesc de apreciere.

Silvia, Ioan - onorat de trecere și comentariu. Poate că nici nu e poezie, doar o impresie.

Pe mine când mă trimite soția mea la cumpărături îmi face și o listă. De obicei pleacă de la un articol și se oprește la zece. Atunci îi cer să-mi dea și o pungă. Pungile sunt de mai multe feluri. Alea de plastic sunt cele mai utile deși uneori se mai rup, nu țin așa cum scrie pe ele, în general mai puțin, așa că dacă iau din piață usturoi sau leuștean mai merge, dar dacă pun brânză și carne de porc e posibil să nu reziste. Mai sunt și pungile izoterme pe care le găsești la Metro în care pui carne sau pește congelat și durează mai mult că sunt și mai scumpe. Mielul (dacă e întreg) se transportă mai bine în saci de polietilenă sau rafie. Dar până acum nu am întâlnit hoți de buzunare cu geci de piele. Adică nu mi-a furat nimeni buzunarele, poate doar conținutul lor, dar și atunci se păcăleau că eu de obicei nu țin în ele decât bilete de autobuz folosite. Am auzit că ăstora le zice pungași, cum îmi zicea și mie tata dar nu știu de ce că eu nu purtam pungă. Și mie mi-e milă de miorițe mai ales când sunt oarbe, când se apropie paștele, dar mai milă îmi este de miei că sunt nevinovați și păcătoși suntem noi că îi mâncăm, deși asta e tradiția și mie îmi place tradiția asta, că îmi place și drobul și ciorba de potroace, ba cumnatului meu îi place și căpățâna, mai ales ochii și creierul. Am auzit (ba am văzut și în filme) că unii (mafioții mai ales) comit și crime cu punga pe cap. Aia e o pungă transparentă, ca victima să vadă cu ochii ei cum îi vine sfârșitul. Ãia care folosesc pungi colorate nu sunt adevărați asasini. Și la spânzurătoare am văzut că li se pune condamnaților un sac negru (tot un fel de pungă) pe cap. O dată duceam punga cu gunoi la ghenă, unde mă așteptau câinii, pisicile și țiganii din cartier și când s-o arunc, s-a rupt așa că s-a produs o busculadă între personajele mai sus amintite iar eu abia am putut să scap. Pungile nu sunt bune.
Mie mi se pare foarte interesantă ideea să scrii o poezie despre pungi, că până acum nu a mai scris nimeni sau dacă a scris nu am apucat eu să citesc. E o poezie frumoasă și am s-o recitesc la anu’ în săptămâna luminată.

Stimate domnule ilusion.
Acu’ eu nu prea înțeleg ce caută pietrele de morminte în apă, dar poate e o metaforă mai buclucașă, prea sofisticată pentru mintea mea. Da, marea poate fi mormânt, dar acest amestec de piatră și apă de mare nu prea se potrivește în context.
Observ aici o diagonală mare-luna-Cer, probabil că ați vrut să exprimați o stare de spirit, năzuințele și poate neîmplinirile dumneavoastră, poezia fiind concepută într-un registru destul de pesimist. Și ultimul cuvânt „sfărâmă”…e un verb, nu? a sfărâma…cred că ați avut intenția să scrieți „fărâmă” era mai logic.
După fotografia dumneavoastră, îmi păreți un tânăr ambițios și totodată meditativ, calități necesare (dar nu suficiente) pentru un poet. Eu nu am de unde să știu ce năzuințe literare aveți dumneavoastră, dar faptul că ne expuneți aici creațiile lirice, mă face să cred că nu vă e indiferent cum sunt ele receptate de cititori.
Mai cred, că vă aflați pe un drum care se cam înfundă, continuând așa nu știu ce perspective ați putea avea în poezie. Oricum, e un început, însă vă sfătuiesc absolut prietenește să citiți multă poezie, să simțiți valul, și să nu abandonați. Se pare că aveți potențial, mai trebuie și efort.
Cu stimă,
Anton

Virgil, Laurențiu - cineva trebuia să-i țină locul lui DoDu în lipsă. E drept că îmi lipsește talentul și umorul lui, dar fac și eu ce pot. Măcar las semne.
Pavel, rămâne cum ai stabilit :)

Florina, uite cum stă treaba: ai un avantaj, 5 e mai mare decât 4, probabil din cauză de profesor, că profesorii sunt mai indulgenți cu elevele. Eu am avut un profesor cam bețivan, dormea în clasă cu capul pe catalog și când se trezea deschidea catalogul la întâmplare, punea degetul pe un nume și striga :
- Nanule, ia spune matale lecția.
Eu știam lecția așa și așa, mai mult așa, dar 4 l-am luat în lucrarea de control și nota aia mi-a schimbat destinul că eu voiam să mă fac marinar dar părinții nu m-au lăsat la liceul de marină și eu mă gândeam să dau la Institut (de marină) după ce termin liceul, dar m-am răzgândit din cauză de notă mică la fizică. Aș fi vrut să dau la Drept, și învățam filozofie pe pâine că mi-a folosit și în facultate în primul an când am dat și examen. Mi-a plăcut și istoria din cauză de profesoară, dar cu fizica m-am împăcat abia în clasa a XII-a când oricum nu-mi mai folosea că făceam optică și optica se cerea doar la medicină.
Eu la căminul cultural nu am fost decât la câteva nunți, dar și nunta e un eveniment oarecum cultural, mai mult legat de folclor că acolo am auzit și strigături cum ar fi: „nu te uita-n ochii fetii/că-ți…dumnezeii mă-tii” și altele pe care nu le mai reproduc din cauză de rușine și spațiu.
Iar cu semafoarele e altă poveste pe care am s-o spun cu prilejul altei ocazii, că la noi în oraș nu sunt decât 3 și alea se defectează mereu, dar am auzit că în București sunt multe că mi-a spus mie un prieten că a furat unul să-l ducă în dar de ziua cuiva.
Florina, eu regret că poezia mea te-a întristat, pe de altă parte mă bucur fiindcă asta înseamnă că ai rezonat cu autorul pentru care am o deosebită stimă până la proba contrarie.

Domnule Pavel, e bine să ai din când în când și o speranță. Eu am avut o prietenă care se numea Speranța dar nu prea mi-a folosit că s-a îndrăgostit de altul mai frumos și mai deștept. Așa că am rămas doar cu frânturi, cum bine ai sesizat. Iar cu otrăvurile e altceva. O dată când am ajuns acasă supărat am vrut să beau ceva de necaz și am nimerit sticla de gaz că și gazul e tot un fel de otravă, mi-am dat seama după ce am băut o gură. Pe urmă m-a luat așa…ca o boare și nu mi-am mai revenit până azi când am scris poezia asta. Și ciupercile sunt tot un fel de otravă, am mai scris parcă despre asta. Eu cunosc o familie de oameni onorabili (medici) din București care au gătit într-o zi ciuperci, dar înainte de a mânca au dat și pisicii, că aveau și pisică siameză. Eu când gătesc ciuperci dau întâi copilului că așa am văzut într-un serial, Bundy, parcă. După un sfert de oră, pisica a început să se zvârcolească și oamenii au sunat la salvare care a venit de urgență și i-a dus la spital unde le-au făcut spălături gastrice (sau stomacale?, bleah…) toată noaptea și au scăpat cu viață. Când au ajuns acasă dimineața au avut o mare surpriză: pisica fătase. Așa că eu îți mulțumesc pentru comentariu ai fost foarte amabil că te-ai oprit un minut și la poezioara mea care nu e nici rea nici bună, mai degrabă medie spre bună, cum spunea și prietenul meu Liviu trei etaje mai sus, dar care a reușit să exprime o stare de lehamite spre tristețe că așa și trebuie, să fii trist primăvara.

Virgil, cine trebuia sa se prinda, s-a prins. Imi pare rau ca nu stiu sa-l fac justify, eu asa il vedeam.
ilusion, ai dreptate cu forma fara fond. Dar despre asta s-a vorbit mult, poate vom dezvolta subiectul dar nu in comentariu. Onorat de apreciere.

Domnule Liviu Dascălu, mă bucur că lu’ matale ți-a plăcut poezia mea și ai socotit-o medie că mie media îmi place dar nu aia de la aritmetică, mai mult aia de zice latinu’ că aurea mediocritas. Eu la latină nu prea învățam, doar mai țin minte unele proverbe și zicători cum ar fi aia cu asinus asinum fricat care nu e nici o aluzie la comentariul matale. Dar matale ești citit și înțelegi, nu-mi fac probleme metafizice că nici fizica nu prea mi-a plăcut, darămite meta, prima notă din liceu a fost un 4, pe urmă am mai învățat eu dar cu vectorii nu m-am înțeles niciodată. Acum eu am înțeles că e de bine că și mie îmi place când îmi pune cineva mâna pe creștet și mă mângâie a consolare, mai ales domnișoarele când le spun că trebuie să plec de urgență la un prieten dar eu mă duc la bere cu prietenul meu Costel care deși nu îmi pune mâna pe creștet mă cinstește din când în când cu o halbă. Și păsărica mea de argint din prima strofă zic unii că e o metaforă dar eu cred că mai degrabă matale ai dreptate, nici nu zboară, nici nu cântă, mai mult cotcodăcește, dar tot nu face ouă. Dar chestia cu mandolinele m-a supărat rău, da’ pe urmă mi-a trecut că eu înțeleg că matale nu ai cântat niciodată în orchestra de copii, cum aveam eu o colegă care cânta la două fluiere deodată, performanță pe care eu niciodată nu am realizat-o, dar nici nu am încercat că mă depășea, așa că am rămas doar un fidel ascultător al orchestrei de mandoline primăvăratice care, acum la vârsta mea nu mă mai impresionează prea tare.

Domnule Virgil, eu nu am încercat niciodată să construiesc poezii din grinzi și alte materiale de construcție, dar nici nu pot să le las așa ca pe niște gânduri deșirate, puțin mortar tot trebuie acolo, chiar dacă se mai vede printre cărămizi, care nici alea nu-mi plac vorba latinului, alea au fost aruncate. Iar cu journey-ul aș fi de acord, deși mie nu prea mai îmi place să călătoresc, ultima dată am călătorit cu trenul 16 ore și am fost foarte obosit, poate călătoria în lumea poeziei să fie mai confortabilă deși un prieten îmi spunea că mai a dracului, te rătăcești ca într-un labirint de foneme, rime, metafore și alte alea care nici eu nu prea știu cu ce se mănâncă, că dacă aș ști aș fi și eu acum în Uniunea Scriitorilor, care am auzit de la un scriitor că este o uniune foarte interesantă, îți dă și bilete la mare și te mai și publică în România literară și alte reviste de care am auzit că dacă nu te publică degeaba mai scrii, poate doar pentru nepoți. Eu în general plec de la fapte reale, imagini de viață, atunci când mă chinuie talentul și scriu câte o poezioară, fata de șaișpe ani chiar există, adică mai precis chiar a existat, știu asta pentru că personal am pus umărul la sicriul ei, experiență care m-a marcat deși a trecut atâta timp de la primăvara aia. Eu am văzut (din păcate) câteva persoane murind în preajma mea, din păcate și copii, cum a fost de exemplu copilul de la cutremurul din 77 despre care însă nu mi-am propus să scriu, adică am trecut prin câteva experiențe pe care nu le doresc nimănui. Mai bine beau o bere sau mai multe, mă îmbăt și uit de toate astea, dar până la urmă tot mi-amintesc de ele și uneori mai scap frâiele condeiului, adică a tastelor și iese ceva mai bun sau mai prost. Sau mai mediu, cum e poezia asta de pildă, așa cum zicea prietenul Liviu, dar lui i-am răspuns mai devreme așa că nu mai reiau.

Elia, de ce să nu te mai joci? Uite, eu mă joc și acum la vârsta mea, care unii îmi zic să stau mai blând că mă afectează. Așa este, inițial nu am permis comentarii, credeam că textul va ieși destul de repede din prima pagină, l-am postat doar așa, pentru arhivă. Numai că, ajuns la recomandate mi-am dat seama că poate unii ar fi dorit să lase totuși un semn, gestul meu nu prea se justifica. Onorat de comentariu.

Domnule Claudiu, eu nu am înțeles din comentariul matale un lucru și anume finalul. Adică semnul întrebării care mă bagă în ceață. Adică „mi-a plăcut” ? în rest, prezența unui autentic poet în subsolul textului meu, nu poate decât să mă flateze.

Îmi cer scuze că răspund așa, deodată celor trei colegi, dar nu vreau să fiu acuzat că urmăresc să am vizionări forțate prin patru comentarii succesive.

Andrei, comentariul tău l-am văzut prea tîrziu ca să mai pot compune un răspuns pe măsură. Onorat de trecere și apreciere.

Domnule Virgil, mie îmi plac artiștii că sunt oameni dezordonați ca și mine. Acum vreo trei săptămâni, am fost să-l vizitez pe un prieten care e artist și are atelier pe strada fundătura Iulia Hașdeu. Am strigat de la poartă dar nu m-a auzit și nici la telefon nu răspundea că era la încărcat cum am văzut mai târziu. Am vrut să intru dar erau niște câini care câini nu prea mă iubeau și arătau și colții. In final tot am intrat că m-a auzit țipând și a venit artistul la poartă. Acum, el e mare artist, dar atelierul arăta ca după război. E drept că mai avusese loc și un incendiu cu doi ani în urmă, dar nu se mai vedeau urme decât așa…vagi, pe statui, că am uitat să-ți spun că era vorba de un sculptor. Am stat pe unde am apucat că mare dezordine era, nu găseai măcar un scaun și am vorbit multe despre artă în general și sculptură în special, dar și despre pictură că artistul era și pictor, tocmai vânduse un tablou cu 10.000 de euro (sau mai multe tablouri ?) și avea bani așa că își cumpărase un bidon de vin de Focșani care era mai mult de Dealurile Talașului, dar era bun, așa că am cam băut până am început să văd în alte culori tablourile lui dar și sculpturile, dar cred că și el era cam vesel că la plecare mi-a dat un tablou și nici nu mi-a cerut bani pe el. In curtea aia mai erau niște ateliere, de ceramică, de vitralii, de pictură…dar pe alea nu le-am mai vizitat, doar pe cel de vitralii că mie îmi plac vitraliile, mai ales în biserici, parcă îmi face Dumnezeu cu ochiul când privesc la ele. Acum, să revin la problema mea. Eu mai am un prieten care picta vitralii dar pe geamurile de la școală și directorul nu-i zicea nimic, nici nu avea cum pentru că el era directorul. Și într-o zi i-am spus să picteze acolo nu numai ferestruici de-alea rombice, să deseneze și niște pisici de exemplu. Întâi m-a dat dracu’ dar pe urmă s-a gândit el mai bine și a desenat și niște pisici, dar geamul acela l-a pus la toaletă, care s-a și spart după trei zile că au dat golanii de elevi cu pietre în el, cred că voiau să nimerească pisica, așa de reușită era. Acu’ de ce-ți spusei eu toate astea? Păi din cauza pisicilor alea din versul 5 care sunt cam buclucașe dar mie mi-au plăcut că până acum nu-mi imaginam un stol de pisici, cum nu-mi imaginez nici acum cum ar fi de exemplu o cireadă de vrăbii, o turmă de fluturi sau o haită de capre. Dar matale ești poet și cum îți spuneam mai devreme, poeții sunt și cam dezordonați, așa că te rog să nu-ți faci ordine pe birou, poate doar în cap, deși acolo cred că ai, că altfel nu puteai să scrii o așa poezie frumoasă. Iar pe strofa a treia eu aș numi-o „înțeleptul” și nu credinciosul, din simplul motiv că după ce te îndrăgostești în strofa a doua, devii mai înțelept și nu te mai arunci așa ca pictorul orb în brațele destinului artistic.

Virgil, ce aș putea spune? Da, spun că deși a fost un concurs, nu știu dacă se pot stabili ierarhii în poezie. adică depinde de gustul fiecăruia, iar poeții își au fiecare segmentul lor de cititori. În funcție de mesaj, de formă, de metaforă...de stil.
În ce privește lipsa de romantism a cuvintelor și expresiilor folosite de mine, dau aici un citat din \"Poezia\" lui B. Croce (pe care nu-l mai pun între ghilimele):
Opera cu imperfecțiuni nu este tot una cu opera urâtă, operă care nu se naște ca poezie, iar dacă trăiește, trăiește prin alte mijloace; ci este aceea născută ca poezie, creatură cerească ce poartă pe hlamida ei semnele trecerii pe pământ. Poetul (ca și omul moral, a cărui acțiune nu este niciodată lipsită în întregime de impurități) suferă din pricina imperfecțiunilor pe care le observă în opera sa și ar vrea să le înlăture până la ultima; el visează mereu să o trimită în lume (…) „înveșmântată într-o albă mantie”, strălucind de puritate în ochii privitorilor din „fiecare ținut”. (…) În poezie nu se întâlnesc numai imperfecțiuni care, prin definiție, se pot îndrepta, și sunt de cele mai multe ori efectiv îndreptate în cursul travaliului și în reluările momentului creator, ci și elemente nepoetice și de neîndreptat, care nu trezesc în cititor, cum nu treziseră nici în autor, neplăcere și reprobare, ci sunt privite cu un fel de indiferență. Aceste sunt părțile structurale sau convenționale, care există în orice operă poetică, când abia vizibile, când bătătoare la ochi, mai cu seamă în operele de mare întindere și complexitate. Un exemplu foarte cunoscut de asemenea părți convenționale și structurale sunt acele adăugiri și umpluturi pe care francezii le numesc chevilles și italienii zeppe, pe care Galileo le numea intarsiature, iar Gino Capponi „părți aritmetice”, părți care se amestecă între cele poetice. (…) Care este, de fapt, originea lor? Necesitatea de a păstra unitatea ritmică a expresiei, chiar sacrificând pe alocuri sunetului coerența vreunei imagini; sunet care este în fond el însuși imagine adecvată motivului poetic.
Se obișnuiește uneori să se arunce vina acestor pretinse defecte asupra „rimei”, marea seducătoare și corupătoare, și pentru a evita expunerea la această tentație și riscul de a-i ceda, se propune versul fără rimă, versul „alb” sau cu rime care să apară după bunul plac, fără vreun loc prestabilit; alteori, vina e pusă pe seama metricii înseși și a strofei închise, și se propune întrebuințarea așa-zisului „vers liber”, fără simetrii și corespondențe de măsură și strofă. Dacă versurile albe, strofele deschise, versurile libere vor fi animate de un suflu poetic și își vor afla propria lor necesitate și lege, vor fi totdeauna silite să accepte unele umpluturi, zeppe și intarsiature; dacă însă vor fi, așa cum sunt de obicei și cu precădere compozițiile în vers liber, reci născociri intelectualiste, este de așteptat ca ele să recurgă și în acest caz la umpluturi, cu deosebirea că vor fi umpluturi urâte ale unor lucruri urâte, și nimeni niciodată nu le va adresa surâsul – mai mult decât indulgent, de consimțire – adresat „umpluturilor” practicate de poeți și definite drept „grațioase defecte”. Într-adevăr, la poeți aceste „umpluturi”, cerute de armonia expresiei, nu sunt nici frumoase, nici urâte în sine, deoarece nu sunt altceva decât simple puncte de sprijin pentru efectul poetic.
Cu stimă,
Anton

Luminița, aceasta era forma inițială, cu ultimul vers distinct însă. Din anumite motive am preferat însă să-i dau altă formă. Sînt convins că și receptarea ei ar fi fost alta. Mulțumesc pentru apreciere.