Cîrciuma lui Bicuță (4)

Chestii șoferești Ce moment de inspirație divină o fi avut Dumnezeu când a creat strugurele. Acest fruct minunat care fură din căldura soarelui toată vara pentru a o putea revărsa pe gâtlejele însetate de-a lungul iernilor friguroase. Ce poate fi mai minunat decât să urmărești în gând valul de licoare albă sau rubinie furnicând cerul gurii, apoi gâtul primitor și încins, ca să ajungă în sfârșit în stomacul încăpător ca într-o cămară. Iată de ce pe măsură ce vara era pe sfârșite și toamna dădea primele semne, mai precis după opt septembrie, de Sfântă Mărie, Săndel, domnul profesor și Dan a lu’ nașu’ au și planificat o plimbare în zona Focșanilor pentru achiziționarea de struguri la sac. - De ce nu luați de colea, de la Drăgănești? E mai aproape și e la fel de bun. Cade mai ieftin, scutiți transportul, zise Poetul. - D-aia, că oltenii sunt cam jmecheri, bagă apă în sac să cadă mai greu la cântar. - Păi ăia din Moldova nu fac la fel? Că eu așa am auzit, a pățit-o și nașu’, interveni Bicuță. - Cu ăia te mai tocmești, te lasă să-i culegi singur din vie, au prea mult, nu au timp de șmecherii. - Ca ăla de anul trecut adus de Sile nu mai pupăm noi, interveni domnu’ profesor. Șarbă și muscat cu fetească, o grozăvie. Noroc cu doamna Geta. Geta era soția lui Sile. Sile plecase pentru o săptămână la niște verișori din Ploiești. După doar două zile sună șeful lui că trebuie să vină de urgență, probleme de serviciu. Așa că o lăsă pe Geta la rude urmând să se întoarcă a doua zi. Lucrurile s-au complicat însă și Sile n-a mai putut reveni la Ploiești. Partea proastă era că lăsase și mașina, iar Geta își luase permisul auto doar de trei săptămâni, nu avea curajul să plece la drum singură. Iar să lase mașina acolo era totuși prea complicat. Lucrurile s-au rezolvat la telefon: - Săndele mi-e frică, eu nu merg singură. - Getuțo mamă, te scoate văru’ Mielu din oraș și pe urmă e simplu. Te ții și tu după unul cu număr de București, găsești un tir sau un aro, ăștia conduc bine, și pe urmă faci la dreapta pe centură. Ce face el faci și tu, dacă semnalizează depășire înseamnă că are ceva în față, depășești și tu, dacă se oprește, știe el de ce, te oprești și tu. Hai că nu e greu. Dacă vezi că o cârmește stânga sau dreapta te oprești și aștepți pe altul. Pe centură ai indicatoare să mergi încet și să caști ochii să nu te trezești la Măgurele. Zis și făcut. Înarmată cu toate informațiile și cu o doză mare de cafea, Geta plecă la drum. Așa cum vorbise, vărul ei Mielu a condus-o până la ieșirea din oraș de unde lucrurile se simplificau. A mers așa după primul camion apărut în față, cu 60 km la oră până când acesta a virat la dreapta într-o comună. A așteptat cam 10 minute, apoi a găsit un camion cu număr de Vaslui și a pornit după el că tot spre București mergea. Respectă întocmai indicațiile soțului, depășea doar când și camionul efectua aceeași manevră, oprea la trecerile de pietoni sau când șoferul din față considera că trebuie și păstra o distanță de 30 de metri între mașini. La un moment dat camionul semnaliză dreapta și opri pe marginea șoselei. Geta opri și ea. După un minut camionul porni. Porni și Geta. Acțiunea asta se repetă de vreo trei ori. La ultima oprire, șoferul camionului coborî, se duse în spatele mașinii, deschise ușa și scoase de acolo două bidoane mari, de două vedre. Veni cu ele la Geta, care înlemnise de spaimă și se prinsese cu mâinile de volan într-o atitudine bățoasă, hotărâtă să fie demnă la orice încercare de agresiune. Șoferul făcu semn să deschidă geamul. Geta îl deschise puțin și așteptă. - Cucoană, începu șoferul, ia di colea bidoanele aistea și nu te mai țini după mini. Și crezi matali că fașim noi aiși? Ni batim joc? Are oamenii treabă nu mai încurca și matali. Și uite-așa ne făcurăm cu două bidoane de vin. O fi fost de furat că altfel nu se explică. M-am gândit că îl duceau pe la vreo cramă să-l vândă la negru. - Da, bun vin, repetă domnu’ profesor. Prea bun pentru vânzare. Cred că era pentru vreun ștab. Când mai ajungeți la Ploiești? - La Ploiești nu știu, dar la Focșani e musai. Sau v-ați răzgândit? - A, nu. Sigur că mergem. Bicuță, ia adu o sticlă de muscat că-mi făcu Sile poftă. Bicuță se întinse după o sticlă din raft. O șterse de praf și o chemă pe nevastă-sa: - Viorico, uită-te bine la etichetă. Du-te la non stop și ia una la fel. Ba mai bine ia sticla cu tine că uiți până acolo. Viorica veni repede cu sticla. Când s-o deschidă, Bicuță constată că nu are tirbușon. - Al dracu Dan a lu’ nașu i-am dat destupușu’ și nu l-a mai adus îndărăt. - Dă-l încoace Bicuță că îl desfac eu cu degetul zise Săndel. Și așa și făcu. Împinse dopul de plută cu degetul arătător până ce acesta intră în sticlă. - Săndele, dacă ar fi o probă sportivă la destupat sticle cu degetul, ai fi campion olimpic. - Domnu’ profesor, m-am gândit eu și la asta dar sigur nu m-ar primi. Păi cum i-ar putea spune? Proba de dopaj? Să fim serioși. - Tot mai bune e sticlele alea de plastic, peturile, deh, interveni Bicuță. Le deșurubezi dopu’ și când le termini le arunci. - Ai și tu dreptate, zise Săndel, dar am auzit că pe lacul Bicaz sunt câțiva kilometri de peturi de-alea care plutesc. Cică abia în 700 de ani se degradează plasticul. Bicuță rămase un moment gânditor. - Asta înseamnă domnu’ profesor că poa’ să fie și de pe timpul lu’ Mihai Viteazu’. Sau nu?