de mînă cu Waldo

„Take my hand,
I’m a stranger in Paradise”

pentru mine zilele erau colorate
fiecare avea nuanța ei
după anotimp
după starea de spirit
după micile întîmplări
se colorau pe la margini, dimineața
asemenea pergamentelor vechi
și se desăvîrșeau spre amiază căpătînd nuanțe personale

pînă cînd întunericul cădea ca o lovitură de ciocan
și noaptea devenea o baltă indigo

de fapt nu eu ci Waldo observase primul acest fenomen
„trebuie să ai ochi buni pentru asta. sau poate un simț aparte”
m-am gîndit eu
și prea puțini reușesc

Waldo avea multe idei
ieșeau din el ca pasta de dinți din tub
mergea lîngă mine
mi le șoptea în ureche
de foarte multe ori îmi fredona un refren la modă
ceea ce nu-mi displăcea eu fiind meloman din naștere
putem asocia culoarea cu muzica îmi spunea el
ai să vezi ce interesant poate fi
trebuie doar să visezi puțin, ca într-o stare de veghe
să te lași purtat de senzații anonime

îmi plăcea cum sună „senzații anonime”
îl puneam mereu să-mi repete formula asta

***
cu Waldo comunicam prin semne
îl înțelegeam foarte bine chiar cînd se exprima în metafore
Waldo este un tip discret
dacă stă lîngă un zid se confundă cu el
dacă face un pas înapoi trece dincolo
într-o zi mi-a spus să mă privesc în oglindă
vezi ce mult am început să semănăm noi doi?
m-a întrebat el
îhî! i-am răspuns eu neștiind de fapt
cine cu cine seamănă
aici e o problemă de relativitate
așa cum găsești un cățeluș în fața ușii
tu îți spui: iată, am găsit un cățel
el își spune: iată am găsit un prieten
cățeii mici n-au noțiunea de stăpîn