Proză
Lluria
17 min lectură·
Mediu
Motto: “Te rog, ține minte ce-o să-ți spun acum, pentru că este posibil ca eu să uit. Va veni momentul când mi-aș dori să-mi amintești tot ce a fost. Vreau să-mi povestești tu totul.”
Adrien S. M.
I.
Pe când se simțea tristă și fără de rost, cu dorința de a sfârși totul cât mai repede în dialogul cu sine însăși (“res cogitans” numit de Descartes, în care privirea se întoarce dinspre înafara ființei în propria conștiință), Lluria Dina avu parte de o întâlnire importantă cu un personaj bizar, controversat aș putea zice. Nu credea deloc în titulatura respectivului, însă un astfel de om mai rar?! Nu mai întâlnise până acum o asemenea Ființă…
Poți încerca să privești în direcția respectivului și, imobilizat în neputință, șocat, nu știi cum să reacționezi decât în modul în care o faci deja involuntar.
Părea venit dintr-o inexactitate a timpurilor primordiale, întunecoase și sumbre. Cu fața albă și scorțoasă ce-ți strecura în vene acea neliniște rău-prevestitoare al unui alt eu aflat în agonie și atras înspre tot ce înseamnă gol și întuneric, cu o privire iscoditoare, Ființa aceea urâtă și slăbănoagă avea niște ochi atrăgător de vii, străluminați de ceva aparte ce venea de undeva dintr-un dincolo ireal. Îndreptându-se înspre Lluria, o luă de mână și o duse în fața uneia dintre cele trei ferestre ale camerei. Îi îndreptă atenția în direcția acelui platou de sentimente sățioase, ca și când ar fi avut nevoie de o răvășire caldă printre rămășițele edificiului metafizic.
Deschizând prima fereastră, Ființa ciudată o întrebă:
- Trăiești? Apoi o îndemnă:
- Privește și simte! Și Lluria privi și văzu. Simți.
Totul a fost incredibil de erotic, fantastic de incitant la nivel emoțional, așa cum nu a mai fost niciodată, avea să constate mai târziu, când însuși Adrien îi va confirma toate astea... Încolțită de iubire și lipsită de orice urmă a conștiinței personale, așa se simțise Lluria când Adrien îi spuse: “Mi te-am dăruit ție”. Cuvintele acestea sublimau o dăruire perfectă. Absolut nicio urmă de egoism!, i se păruse ei.
Îl dorise cu ardoare, însă în final el îi reproșase sentimentele înghețate în acel spațiu pustiu al neînfăptuirii, unde umbrele întunecate de tristețe se revărsau jucând o farsă ciudată inimii ce încă mai locuia în carcasa pustie a sufletului și în care lenevea arzând mocnit iubirea.
Dăruirea și suferința ce o însoțește uneori indică expansiunea maximă a iubirii în temporalitatea reală și esențială a oricărei experiențe omenești. Dăruirea se înfăptuiește atunci când ești apt de sacrificiu, când te oferi pe tine înfometat și te lași a fi devorat de cel de care tu însuți ai nevoie și, sfâșiat de iubire, foamea te împinge în hăul ce se întinde dincolo de tine. Te oferi spre limpezirea setei celui ce vrea să te înfulece cu privirea și apoi să-ți adulmece rămășițele cu aripile și să te poarte în zborul sufletului său… Drept amintire să te păstreze, dacă asta îi este dorința?!
Lluria Dina visase că mergea pe drumul ce șerpuia furișat în necunoscutul sufocant al unui altfel de sfârșit de august, care nu-i aparținea ei. Crengile risipeau lumina făgăduită cerului, aruncându-i în față noduroase și hidoase obstacole ce-i îngreunau percepția. Se adăpostise în iubirea asta nouă ca sub o ploaie așteptată îndelung și gustată prin fiecare por al pielii. Timpul părea că se întoarce în loc, orb, întunecos și de nestăpânit, însă risipit într-o îmbrățișare insidioasă a memoriei. Atunci își dădu seama ce anume încă nu i se întâmplase ei, Iubirea...
Alese a gândi la Adrien ca la o himeră, după cum el însuși avea să-i spună în final: “Nu sunt eu rostul tău, eu sunt doar o himeră. Vei rămâne cu un zâmbet, așa ca și cum ți-ai aminti de ceva inexact despre care deja ai uitat aproape totul. Acum tu mă iubesti pentru că îți acopăr goluri din suflet. Este firesc. Așa se naște iubirea, ca o mângâiere a celor ce se vor ocrotite. Nu poate să-ți fie dor de mine și nu poate să-mi fie dor de tine. Eu m-am retras deja”.
La Comanca, Lluria Dina stătuse rezemată de o bancă, cu ochii împăienjeniți în nemișcare, fixați spre o mică grămăjoară de pământ și pietre scrise, cu inima strânsă de încleștarea nefirească a emoțiilor ce-i îmboldeau lacrimile să lucească, reflectând întinderea albastră-argintie a cerului ce părea să joace cu ea o farsă tăcută însă plină de însemnătate pentru toată viața ei. Sub pietre stăteau părăsite de gânduri și de trupuri oasele celor striviți odinioară de preaplinul vieții și prădați de nesomnul veșniciei. Acolo, încrustate în pietre, găseai arderile de tot ale celor ce fuseseră cândva și peste care trecuseră toate ninsorile și ploile suspendate acum altor timpuri.
Lluria Dina respira și era la fel de vie ca odinioară.
În acel moment dorul pentru Adrien explodă. Și-ar fi dorit să-i surprindă privirea, acel verde crud și tăios, pe care acum și l-a imaginat astfel, și respirația din momentul de după (…), când poți zâmbi doar în direcția inimii. Zâmbetul lui îi plăcuse…
Acolo s-a scris iubirea, pe o stâncă… Este ca și când ai lăsa o bucată din tine pe o piatră, la soare. Doar că nu te pune nimeni să parcurgi traseul inițiatic, să te urci acolo. Ori ești pregătit, ori nu, căci o astfel de iubire durează cât starea ta de ființă și, odată ce ai cunoscut și ai început să trăiești iubirea asta, timpul își pierde durata. De fapt nu mai există timpul cunoscut de tine iar barierele spațiului îți suspendă ritmul mișcării. Sunetele tonalităților armonice ți se strecoară în suflet determinând dilatarea timpului în planul realului. Expansiunea, ca deschidere maximă a eului, nu mai permite transformarea și nici nu mai desființează. Acolo ești exact ca o piatră scrisă. Chiar și "întinsă" la soare, Piatra Scrisă devine impresionantă.
Trebuie să privești în jos, sau în sine, și să-ți asumi toate gândurile din momentul respectiv fiind aflat în fața acelui zid de pietre scrise, adunate la un loc, totul ca determinare a voinței sau, dacă preferi altceva, totul ca raportare la acel dincolo de propria nimicnicie. Pietrele capătă aripi, altfel nu li s-ar permite zborul și cuvintele ar rămâne înghețate în cer. Printre aripi li se scurge albastrul cerului înghețând zborul în capcana rotundă a timpului. Unele au suprafețele șlefuite, cu trecutul încrustat pe suprafața lor lucioasă, altele au siguranța că îți vor aparține cândva. Și tu știi asta, de dinainte oglindindu-ți prezentul numai spre centrul lor de interes. Măsurător sinistru al degradării, timpul își destramă coroana în “orizontul” scrijelit al privirii ce se lasă îngropată în deșertul uitării.
Dacă trăiesc? Pietrele nu mor niciodată, ci coboară în naștere și, pierzându-și aripile, se încifrează în zbor, în sensul invers infinității ce le poartă pe deasupra timpului. Pietrelor nu le rămâne acum decât să se poziționeze în direcția pământului asemenea unui râu curgând năvalnic înspre o altfel de naștere, fereastră prin care inima își coboară mâinile implorând cerului vindecarea de naștere.
II.
Lluria privi înapoi. Și totul i se arătă așa cum știa de dinainte că trebuie să fie. Crezuse că uitase iubirea. Prima fereastră se închise dintr-o dată. Apoi Ființa aceea ciudată deschise cea de-a doua fereastră, îndreptând-o pe Lluria să-și privească întreaga existență într-acolo.
I se păru că o instanță superioară i se adresează ei, din nou:
- Poți să privești și să simți! Poți să te și atingi de data asta! Dar să nu uiți, toată libertatea neiubirii poate deveni o povară sufocantă.
O altfel de libertate în iubire poate deveni greu de suportat. Te determină să privești în fereastră, să te oglindești și să te vezi așa cum ești tu cu adevărat, neputând să te mai ascunzi în spatele unei imagini iluzoriu creată. Chiar și dacă știi că există nevoia unei “narațiuni a sinelui” construită continuu și inconștient, prin tine și în tine, prin senzațiile, gândurile și acțiunile ce le precede, totul pentru menținerea propriei identități, tot este o iubire grea.
Un dor imens și de nestăpânit o cuprinse. Lluria își aminti de Adrien. Se cunoscuseră într-un mod ciudat. El i se arătase. Apoi îi spusese:
“Te rog, ține minte ce-o să-ți spun acum, pentru că este posibil ca eu să uit. Va veni momentul când mi-aș dori să-mi amintești de tot. Acum, valuri de fericire halucinantă mi se ridică din mijlocul pieptului către suflet. E o mișcare înaltă și amețitoare. A fi prin celălalt, mai mult decât ești tu în singularitate, înseamnă a fi în iubire. Tu mă naști și mă reprimești succesiv. S unt ceea ce sunt și doar prin tine sunt. Altfel n-aș fi altceva decât o carte închisă, o poveste nespusă, o revărsare oprită. De aceea vreau să-mi povestești tu totul… În acest “univers” al nostru, în această dezlănțuire a simțurilor și emoțiilor, tu îmi ești rostul. Voi fi în urma fiecărui pas al tău, voi ține aerul să nu se închidă în spatele tău, îți voi fi adiere, respirație, gând și iubire cu tot ceea ce reprezint eu cu adevărat, cu tot ceea ce însemn eu ca vibrație vitală. Îți aparțin…”
Reușise să aducă spre suprafață și să redea cu finețe toate senzațiile înlănțuite ale sinelui ce cuprindeau alte și alte vaste rețele ale unor iubiri transcendentale, determinând revărsarea unei avalanșe de iubire, o supraabundență de iubire…
Adrien îi împărtășise despre o altfel de așteptare:
“Există ceva care îmi spune care este momentul când sunt așteptat: un amestec de vibrații și de arome, de sunete, o tensiune și o cedare care umplu aerul; în momentul culminant se creează un univers și explozia aceea de seva caldă este copleșitoare, iar tremurul primirii, rătăcirea și lipsa de suflare, totul se aseamănă cu clipa în care a explodat acea formă de energie primară din care s-a născut totul; în cuprinderi adânci se potrivesc trăirile, acolo se organizează "materia" din care se alcătuiește întreaga lume, în micile izvoare de căldură, în umezeala și respirația sufocantă când secundele nasc iubirea în inimă; acesta este un dor împlinit ca rost al tuturor acestora când setea de iubire adoarme conștiința celor zece plinătăți străbătute de focul primordial și te îndreaptă către palidul surâs al coapselor dantelate; drept umbre tridimensionale se înfățișează aburindele ape despărțind înțelepciunea și întinderea nesfârșită de întuneric, totul în jur căpătând consistență crudă iar întreaga lume renaște atunci, este nouă, proaspată, are aromă de început, de femeie…”
Spunând toate acestea, cu maturitatea celui care se împacă cu iubirea și apoi o valorizează, Adrien îi ceru:
“Acum nu doresc decat să vrei să mă vezi, pentru ultima oară… Trebuie. Te doresc ca femeie, Lluria!”
Ceea ce a urmat s-a derulat cu repeziune, astfel încat totul e mult prea îndepărtat pentru a reține și altceva decât zâmbetul. Lluria trăi cele mai frumoase clipe din viața ei de până atunci. Niciodată nu și-a imaginat că poate fi atât de intens. Tocmai pe el… Zâmbetul lui să iubească?! Poți să deschizi iubirea asta unde vrei, exact ca pe o carte sau ca pe tine însuți, în viitor sau în trecut. Poți să o gândești sau să te lași gândit și creat de ea, poți să fii în ea fragmentat sau ca întreg. Ești și devii în iubire. Uneori iubirea asta “durează” atâta timp cât ea însăși reușește să-ți inducă impresia că ar fi diferită de prima ei formă de manifestare și că e capabilă de transformare în orice clipă, fuzionând diferit cu orice posibilitate nouă de intervenție “venită” asupra ei. Ori reziști tentației de a nu rămâne în iubire, ori... Iubirea devine seducere și impunere prin voința de putere a lui “a fi”. Ești iubire și devii în iubire.
Lluria se simți inundată de cea mai intensă formă de fericire posibilă și fiecare clipă deveni imagine a ceea ce ii rămăsese întipărit pe retină, cu reverberații adânci în cele mai intime trăiri ce se revarsă încă și încă, clipă de clipă, peste toate într-un “acum” prezent.
- Îmi place zâmbetul tău, rosti Lluria. Mi te-am imaginat într-un singur fel. Vei rămâne surprins să afli: tu, dormind, visând îngerește, cu acel zâmbet candid pe față. Mi-a plăcut zâmbetul tău de după…
“Nimeni nu mi-a mai spus așa”, rostise Adrien. Totul dură un timp nedeterminat. Tăcerea lui deveni insuportabil de dureroasă pentru Lluria. Se desprinsese dintr-o dată de ea și devenise obiectiv, de o raționalitate universal absolută și necruțător cu ceea ce ar fi îndrăznit să simtă Lluria pentru el, umilindu-se până în cele mai adânci gânduri și simțiri ale inimii, însă nu cedă. Tăcerea lui se rostogolea acum cu iuțeala tăioasă a privirilor ce mângâiau fereastra spre care se îndreptau gândurile și întreaga lui ființă.
Dintr-o dată totul în jur se destrămă întunecându-se, iar acea Ființă misterioasă închise și cea de-a doua fereatră, nu înainte de a o lua pe Lluria de mâna și, ducând-o pe o stâncă înaltă, numită și Piatra Scrisă, o determină să privească în direcția dorită, în jos…
- Mai trăiești încă? Regret, sincer…, îi spuse. Ca și când i-ar fi părut rău pentru ceva ce niciodată nu avea să recunoască și să îndrepte. Sau cine știe de ce sau pentru ce...
Lluria Dina uită de sine, eliminându-și dorințele.
III.
N-ar fi acesta ultimul rău existențial. Acest gen de “uitare” nu ține de memorie, ci de simțire. Chiar dacă în aparență memoria îi fusese devastată și sinele aproape distrus, părea că preț de o clipă nu-și mai amintește de nimic. Nu mai vroia să-și amintească.
Înainte de a-l întâlni pe Adrien fusese o victimă. În general, victima unui furt intelectual nu este numai umilită ci și traumatizată. Lluria refuzase să creadă că există posibilitatea de a i se fura gândurile, trăirile, texte întregi, proze însumând câteva zeci de pagini… Însemnau luni de trăiri personale, însumau zeci de cărți citite, experiența câtorva ani de studiu, multe lacrimi curse, nopți nedormite și zile în care nu se atinsese de mâncare… Slăbise. Devenise urâtă. Pierduse ceea ce crezuse că ar putea deține la un moment dat. Acum nu mai dorea să știe unde se află și nici măcar dacă trăiește cu adevărat. Poate că de asta ratase iubirea, poate că de asta Adrien se retrăsese… Nu rămâi decât lângă cel puternic, și așa ar fi procedat Lluria în trecut, însă acum totul era diferit.
Urmă o trecere bruscă la tot felul de presupuneri având convingerea că știe și poate înțelege totul, și mai ales că o poate lua de la capăt. Erau și altfel de momente, când avea impresia că i se deschide în față o prăpastie, una creată de amnezia provocată de dorul suspendat pentru Adrien, însă peste care putea trece repede cu ajutorul a tot felul de interpretări și confabulații, punți fără de care nu i-ar fi reușit improvizația cu diferitele situații și tranformări
nesfârșite.
Își aminti. Fusese o iubire înflăcărată, distrugătoare (...), fără de care nu poți trăi decât superficial, însă cu care poți trăi neîmplinind-o. Ea îi cerșise să mai rămână un timp, pentru ultima oară. În acel moment crezuse că mai este timp. Greșeala Lluriei a fost că începuse deja a socoti timpul când acesta tocmai se sfârșise. Avusese în fața ochilor imaginea unei saune încălzită la 90 de grade și clepsidra care "măsura" scurgerea timpului. Câte 15 minute, câte 15, cât... Oare cine știe cât nisip măsoară iubirea asta "grea" și cât îi era oferită din ea?! Desigur, se amăgea.
Totul se petrecuse rapid: surprinzându-și aroganța răspunsului în momentul când Adrien fusese curios să știe ce anume iubește la el, sau din el, fără să zăbovească prea mult și fără să se dezmeticească prea bine din lumina apăsătoare a ferestrei, Lluria Dina îi răspunse într-un mod cât se poate de grăbit, cu sfiala, nesiguranța și neștiința iubirii celei adevărate.
- Iubesc “acum” din tine, clipa aceasta când ești tu pentru mine. Te iubesc în integralitatea a ceea ce reprezinți tu, ca ființă. Adrien, poate că în clipa imediat următoare, atunci când vei fi singur și vei fuma pe balcon ascultând greierii, vei fi cu mult mai bun decât îmi pari acum. Cu mult îmbunătățit. Însă eu iubesc “acum”-ul din tine. N-aș ști totuși să-ți zic că iubesc ceva din tine, un “ce” anume, sau să indic exact o părticică din tine care-mi place, căci nu te cunosc fragmentat iar ce am cunoscut până acum iubesc așa cum simt, cu adevărat...
Avusese impresia că ar exista un echilibru desăvârșit între ceea ce simțea și ceea ce apucase să descrie că iubește la el. Îi rămăsese amintirea numelui înscris în inimă, ca într-o piatră, Adrien…
Întâia lacrimă începu să se scurgă din clepsidra atemporală, măsurând trecerea iubirii. Inima își sprijini în cârje ochii ce schiopatau a lumina și prin care puteai percepe cele mai ascunse gânduri interpretând diferit iubirea. Chipul lui sensibil se chirci dintr-o dată sub fumul de țigară, lăsându-se învăluit în tristețea ce-i întunecase privirea. Nu mai avea deloc același zâmbet care-i plăcuse dintotdeauna la el. Cred că fusese total nemulțumit de modul ei de manifestare, căci i se adresase astfel:
“Îți spun eu ce iubești, rostise Adrien. Iubești promisiunea că există dăruire, o ușoară inteligență și ceva sensibilitate. Cam asta ar fi tot. Din asta sunt alcătuit "eu" în sufletul tău, din niște "ceva"-uri pe care ți le dorești și pe care nu le-ai găsit așa cum le-ai fi dorit”.
Lluria ripostă, nemulțumită de cuvintele lui.
- Te iubesc doar pentru tine. Pentru zâmbetul tău... Nu te doresc pentru satisfacerea egoului meu iar dorința nu se confundă cu iubirea. Recunosc că mi-a plăcut dăruirea ta, dar asta nu a fost punctul tău forte. Dimpotrivă, te-a anihilat în fața conștiinței mele deja decăzute. A te dori este îndejuns pentru a nu mai dori să știu în ce fel e posibil să disec dorința.
Fiecare clipă de acum era masurată altfel. Poate că la Adrien erau doar reminiscențele trecutului proiectat în prezent. O dorea pe Lluria, dar de fapt dorind o altă iubire ancestrală, uitată și pierdută, cu o permanentă frenezie de a o reinventa. Trebuia să o născocească, reinventându-se și pe sine de fiecare dată, având nevoie în permanență de o nouă și o nouă iubire. Pentru Adrien, Lluria Dina devenise îngrozitor de urâtă. Încercă din răsputeri să scape de acest coșmar al libertății neiubirii, de nesuportat. Pretextase orice, numai să scape.
Poate că era un fel de hipnoză indusă căci, după ce i se deschisese și cea de-a treia fereastră, i se dezvăluise un fapt tulburător, și anume cum lui Adrien i se “impusese” alegerea, fiind pus în fața originarului Abgrund: “Prima femeie întâlnită va fi a ta”, așa i se comunicase. Și s-a întâmplat ca Adrien să cunoască și pe altcineva decât pe Lluria Dina. Apoi să-și dorească s-o uite, tocmai pe ea…
Interveni din nou aceeași Ființă cu ochii ireal de strălucitori. Așa se explică de ce Adrien se retrăsese. Imaginea ideală a femeii iubite din inima lui se sfărâmase în mii de bucăți. Ființa îi spuse Lluriei:
- Ți-am arătat cât de iubită ești și cât de neiubită poți fi…
“Te iubesc, să nu uiți asta!, însă este o iubire grea. Mi-ar fi plăcut să te includ în tot timpul meu, astfel încât tu să-ți fii salbă ȚIE, să fii nemuritoare și în fiecare zi să petrecem împreună un șir finit de nemuriri…”, își aminti ca un ecou de aceste gânduri (…). “Un dor care nu are finalitate este un dor suspendat”, îi spusese odinioară Adrien. Însă el devenise acum o himeră.
Lluria Dina își reveni ca dintr-un vis. Știa acum că iubirea aceea indusă și trăită se sfârșise și, deși îi păruse atât de reală, era totuși fără consistență. Adrien nu exista cu adevărat deși ar fi putut să fie… Lluria constientiză faptul că totul nu fusese decat un vis în care aprofundase ceva ce-i fusese cu adevărat străin, totul din nevoia firească de dialog al sufletului cu sine însuși –res cogitans.
Și totul căzu în uitare, că doar nicio iubire nu rezistă dacă este într-o permanentă stare de rătăcire sau de confuzie. Fereastra se închise, de data aceasta definitiv.
Livia Georgescu
9 septembrie 2012, 21:24.
001.794
0
