Ceasornicul dispărut

Motto: “Acesti pecetluiți să ia tăria puterii ca să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului… Te blestem pe tine cu Cel ce a certat vântul și a liniștit viforul mării; Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te!” Și când te gândești că până acum toate se petrecuseră în mintea lui Petru Levianu!!! Totul fusese o închipuire a dialogului cu Georgia despre Ceasornicul dispărut. Se simțea privit într-un fel anume, ceea ce-i dădea un fior de teamă și o anumită nesiguranță. Privi la buzele Georgiei, care se mișcau lent, părând a-i spune că invitația ei fusese o provocare. Era sau nu o provocare? Sau un mod prin care ea dorea să-l stârnească, să provoace reacții din partea lui, altele decât acelea la care oricine s-ar fi așteptat. - Doar cu tine sunt așa, rosti Georgia, sfredelind privirea celui pe care-l studia cu atentie. Georgia avea înțelegere față de Levianu, știind că suferea grav de o perturbare profundă a realității. Doar astfel se putea explica la el senzația de “Cel căruia i s-a prăbușit lumea personală sau a pierdut ceva”, reacționând din dorința “păstrării identității”, mereu părându-i-se că cineva îi fură câte ceva, confundând un simplu ceas cu o persoană reală, sau confundând persoanele între ele. De altfel, asta ar fi fost interpretată drept reacție normală, de restaurare a unei lumi suportabile de organismul sănătos, prin care se dorea astfel păstrarea identității. Deficiențele de câmp vizual erau evidente însă. Patologic, ar fi putut evolua spre o agnozie vizuală profundă, urmând ca puterea de reprezentare a “realității” și simțul concretului să-i fie distruse iremediabil. - Mi-a fost teamă că n-ai să vii, rosti Georgia, purtându-și degetele într-o mângâiere apăsată pe tâmpla înfierbântată a lui Petru Levianu, pentru a-l liniști. Dar acum mă bucur că ești aici, cu mine! Þi-am spus de ce anume îmi e teamă? Imi e teamă de reacțiile tale, drept pentru care m-am ferit să-ți spun adevărul despre Cristian Ceasornicul, tocmai pentru faptul că imi ești drag, mult prea mult decât e îngăduit! Sper să înțelegi! - Atunci când te simți căzut în dizgrație, o reacție asumată este aceea de a răspunde într-un mod asemănător, printr-un dispreț cel puțin egal sau, de ce nu, mai mare, umilindu-ți astfel adversarul, îngenunchindu-l, lovindu-l mișelește, își motiva Levianu gesturile, privind cu insistență spre ceasornicul din perete și arătând spre acesta. Ceasornicul ăsta, întotdeauna mi-a dat o stare de neliniște! Dar a fost și o vreme când privirea mea era diferită. Trebuie să recunoști, a fost un timp când Cristian Ceasornicul m-a considerat un adversar! Și eu am reacționat, la un moment dat! Am fost convins că el va simți aceasta drept o pedeapsă și un afront! Tăcu. - Off..!, se întristă deodată Levianu, uitând brusc de Ceasornic, au fost atât de multe la vremea lor..! Privirea i se tulbură, trecând dincolo de persoana reală a Georgiei, părând dintr-o dată că n-o recunoaște, dar adresându-se unui personaj imaginar, un avatar ce se afla acum în fața lui. - Aș fi vrut ca tu să fii o femeie adevărată, cu reacții adevărate! Dar ce-ai fi putut să-ți reproșezi? Tu nu-ți reproșai niciodată nimic! Ești în avantaj față de mine, și mereu ai fost, datorită deschiderii mele totale și naive în fața ta! Te iubeam altfel! Privi apoi la Georgia, care nu părea să fie surprinsă de toate aceste vorbe, strădanie firească a celui ce simțea năruindu-i-se identitatea. Iluziile paranoii il determina să-și refacă instabilitatea haotică, parcurgând treptat un drum inițiatic, de reconstrucție a unei lumi proprii, organizată pe o baza instabilă. - Spre surprinderea ta, pot recunoaște că m-am simțit redus la tăcere și neputință totală, ca urmare a unei asemenea pierderi! Da, te-am pierdut, recunosc! De ce am ales-o eu pe Mina? Știu, iar bat campii! Doar tu știi de ce! Niciodată n-ai fost deschisă față de mine așa cum am fost eu față de tine! Poate că doream altceva, să te ajut să cunoști oamenii așa cum sunt ei în realitate, nu cum își vântură măștile…! În ce privește iubirea mea pentru Mina, nici eu nu mi-am imaginat atunci că voi ajunge s-o trăiesc plenar. Crede-mă, mie mi-a fost dat să cunosc multe femei, la viața mea, dar Mina este un adevărat miracol! Oricine ar fi tentat să zică: “ei, da, înger de femeie, ființă compozită, creatură îngerească și clisă a sluțeniei cu chip de femeie, de o moralitate precară...!”, dar eu recunosc că Mina este un Miracol pentru mine! Însă tu nu știi cum e să te mânjești cu praf de înger, cum e să te pierzi dincolo de cerul stelelor fixe, amestecându-te în suflări pururi îngerești...! Și apoi, cum ar fi să nu te revolte altfel de forme, fără echivalentul lor în realitate, hălăduind dimpreună cu iubirea prin grădina edenică a fanteziei!?! Așa mi-ai fost tu, și m-am revoltat împotriva ta! Însă pe Mina am cunoscut-o diferit. Și doar posedând poți trasforma! Credeam în asta atunci, și mă închinam idolului meu! Levianu privi la trăsăturile înghețate ale Georgiei, ce făceau ca șuvițele răzlețite din părul ei să pară gri, apropiindu-se prin nuanțe metalice de un blond cenușiu, reflexe ce împrumutau și din tonurile arămii ale focului, sclipind asemenea unor raze; apoi privi la ochii ei de un albastru traslucid, înfierat de genele lungi și arcuite; la profilul cu linii pure și domoale, la fruntea înaltă, atât de admirată de el, la nasul subțire și transparent, fremătând în nări fine și delicate gelozia pe care el și-o inchipuia, căci o credea pe Georgia aprigă, pătrunsă de gelozie pentru el; privi la buzele pline, răsfrânte, pictate cu roșu aprins; apoi privirea îi căzu pe gâtul alb, de o paloare fermecătoare, și zâmbi cu satisfacție. - Sunt uneori îmbrățișări ale sufletului ce-și pierd durata, și tocmai o astfel de amintire mi-a rămas: buzele Minei, pe care odinioară le-am sărutat și care s-au topit la atingerea mea, buzele ei pe care le-am posedat, având intuiția că doar astfel voi fi iubit, cu senzația perfecțiunii atingerii... Doar de asta îmi amintesc! Și am simțit în clipa aia că am fost iubit de Mina, așa cum n-am mai fost iubit înainte de nicio altă femeie, și cum niciodată nu voi mai iubi! Rosti aceste cuvinte rar, pe un ton puțin afectat, teatral, urmărind reacțiile Georgiei. Levianu o fixa cu privirea, intens. Cu un interes sporit, studie modul în care obrajii Georgiei, palizi până atunci, din cauza emoțiilor și a agitației generate de cele auzite, se înroșiră treptat. Ochii ei frumoși, de obicei senini, și de un albastru deschis, căpătară o imperceptibilă umbră, părând a fi pătrunși de ceva răscolitor. Începu să-și frământe mâinile, încercând să-și ascundă starea de nervozitate. Levianu continua prudent cu dezvăluirile, atenuând intensitatea arzătoare a privirii fixate asupra femeii din fața lui, crezând că devenise o altfel de femeie, aprigă și vie, cuprinsă de gelozie. - Buzele Minei au tremurat, ca răspuns! Paradoxal, buzele mele erau prea încordate ca să simtă perfecțiunea unică a unirii. Devenit dintr-o dată prea neștiutor, incapabil să mai iubesc, am simțit teama de a mă abandona total! Mi-a fost teamă să mă abandonez definitiv în această pasiune nouă, cu Mina. Mi-am zis: „- Ce seninătăți tainice ale Luminii voi mai putea să descopăr eu, acum, la 60 de ani? La ce-ar mai folosi?”, și-am vrut să renunț! Gândind la tine, acum, încă aș mai putea să rătăcesc printre deliruri albastre, disperări sfâșietoare de ispite și umbre, rosti Levianu, pe un ton pătruns, dramatic... Georgia amuți. Rămase neclintită, nemaiputând articula vreun cuvânt. Totuși, mâinile îi căzură moi pe lângă trup, părul se eliberă brusc, revarsandu-se în valuri aurii pe umeri și pe spate. Își feri privirea și refuză să-l mai privească direct pe Levianu. Trecură câteva clipe de tăcere stânjenitoare, însă tot Petru Levianu fu cel care interveni, spărgând tăcerea iminentă. - Iată întrebarea mea pentru tine: a ajuns la urechile mele că tu îi înnebunești pe bărbați, aducându-i mereu într-un “loc” de “vânătoare”, ademenindu-i sub o formă sau alta –așa, ca și pe mine, acum! -, și că uneori chiar îi “determini” sau îi îndemni să se omoare, având drept consecință pierderea sufletelor lor…! E adevărat? Apoi aceștia dispar, pur și simplu. Li se pierd urmele. Sau sufletele lor le sunt furate. Nu e nici măcar metempsihoză, căci există conștiința trează a tot ceea ce se întâmplă în realitate. Tu nu mai ești tu, e un fel de pierdere asumată, și ești conștient de tot ceea ce ți se întâmplă. E la fel ca și cu cei posedați de diavol, cărora li se scot spiritele din trupurile ospitaliere, cu ajutorul molitfelor, dacă îți vine să crezi așa ceva! Sunt tot mai convins ca există posibilitatea ca sufletul sau spiritul să fie transferabil, și că tu chiar asta ai făcut cu Ceasornicul și cu alți bărbați cărora le-ai furat sufletele, și care au dispărut, existând acum printre noi într-o nouă formă, decorporalizată, într-o metadimensiune cum ar fi aceea de dincolo, și privi spre ceasornicul atârnat de perete. Cristian Ceasornicul este acum acolo, capturat în timp sau dincolo de timp. Timpul, când te absoarbe, se frânge în două, asemenea frângerii pâinii la Cina cea de Taină și din momentul epiclezei. Fiecare bătaie a ceasornicului din perete, tic-tac măsurat drept clipă a celui ce se-nfruptă din tainele nerostite, este o clipă scursă din inima lui Cristian Ceasornicul. El a devenit acum posesor al unui timp neînceput, transsubstanțiat. Așa s-a întâmplat și cu mine, deși nu-mi explic cum am ajuns înapoi. Știu că Acolo e un loc unde oamenii nu prea vor să intre! Dar cei care au ajuns, știu ce au văzut! Și nu se poate spune că mint toți cei care au văzut întradevăr ceea ce pretind c-au văzut, deși totul pare o imensă iluzie... - Ce au văzut?, îngăimă uimită Georgia, mirată, oarecum…surprinsă de ce credeau despre aceasta cei care văzuseră… - Ceea ce am văzut și eu! Acolo ești purtat în sus, sufletul tău este urcat sau trecut în sus, traversând pe deasupra locului aceluia. Deci, și eu am fost în pădurea aceea! Poate că și eu eram la vânătoare. Este depășirea unei dimensiuni a realității spre una imediat următoare, dincolo de mine însumi, în interior. În plus, cei cărora li s-a arătat locul, au pomenit și despre lumini prin pădure, și cred că și de spirite asemănătoare nouă, care rătăcesc pentru că au pierdut ceva. Oare când te pierzi pe tine, ajungi asemenea acelor spirite rătăcitoare? Inefabilul acelor clipe despre care nu se poate pomeni mai nimic în cuvinte, se poate trăi prin tăcere. - Nu mai știu acum să-ți spun unde se afla pădurea aceea, dar de Ceasornic îmi amintesc! Da, îmi amintesc mereu de ceasornic! Am pătruns în interiorul lui din curiozitate, neavând altceva mai bun de ales, și crezând că nu am dreptul să respir alt aer decât cel impus, sau că mi se cuvine uitarea de a fi fost altcineva, cândva! Fără să-mi cunosc propria devenire, amintire a viitorului revelat ca prezent, orice mișcare într-o altă dimensiune decât cea cunoscută ca direcție unică mi-a fost interzisă, fiind înafara a tot ceea ce cunoscusem drept realitate. Mucegaiul înflorea a perpetuă primăvară iar umezeala se prelingea pe pereții ceasornicului, pe tocurile geamurilor și ușilor, de aveam impresia că pot să mai trăiesc o veșnicie respirând Nașterea. Doream să fi rămas predestinat nemuririi, dănțuind până la epuizare, din moarte desprins de la hora celor neîncălțați vieții. Îmi amintesc de ceasornicul întâlnit în pădure… Mi-am dat seama de prezența lui, abia când am început să nu mai visez și să mă trezesc din vârtejul somnului ce-mi cuprinsese ființa. Îmi era teribil de somn și-am adormit. În prima clipă când am deschis ochii, am văzut toate așa cum mi s-au adeverit, luând seama de tot ceea ce a fost prezent drept vis. Există, desigur, posibilitatea ca totul să fi fost prezent și fără a fi prezent cu adevărat. Se pare că am avut un vis în vis și, abia când m-am trezit cu adevărat, am realizat că de fapt prima oară visasem că m-am trezit. Eram tot acolo, singur... La fel de singur cum sunt acum! Fața Georgiei deveni stacojie, transformându-se dintr-o dată. Luase o expresie îndurerată, iar tristețea ce-o cuprinsese o îmbătrâni brusc. Fruntea senină se întunecase, fiindcă efortul de concentrare i se păruse prea mare. Georgia era acum o femeie bătrână, încărunțită… - Sunt convins ca tu mă suspectezi de vreo boala psihică, dar cum poate fi demonstrabilă linia strictă de demarcație între ceea ce este realitatea palpabilă și material, și cealaltă dimensiune a realității, cea a sufletului imaterial și nevăzut?! Uite, eu am dovezi în acest sens, pentru că am “cerut”, pentru că n-am crezut asta despre tine, cum că și tu ai fi o “vânătoare” de suflete. Dacă o faci, nu văd nimic rău în asta, vorbim acum despre golirea conturilor celor pe care tu i-ai furat. Vreau doar să știu: “- De ce? De ce Cristian? De ce, acum, eu?” - Cum naiba să știu eu de ce?, răbufni enervată Georgia. - Dacă aș putea, aș face și eu ca tine, le-aș fura și eu sufletele, desigur, pe-ale femeilor, și astfel mi-aș alimenta orgoliul. Stiai? Cristian Ceasornicul a fost confundat cu mine! Dar am discutat cu el, să-mi dau seama de ce mă tot acuză pe mine lumea că am fi unul și același. Am discutat despre tine. El mi-a povestit despre tine -de la el știu toate, pentru că eu, repet, nu credeam! Dar pentru că i-am cerut-o, el mi-a zis. - Ce ți-a zis? Ce nu credeai tu despre mine? El, Ceasornicul, ți-a zis despre mine? - Dar tu credeai despre Cristian Ceasornicul c-a dispărut? Există! Uite-l acolo! și-i arătă cu mâna în direcția peretelui din fața lui. Pentru Levianu, ceasul nu exista acolo ca obiect, ci ca persoană reală. Acolo era acel altceva pentru el. I se adresase astfel Georgiei, mizând pe elementul supriză, că toate mărturisirile lui o vor uimi. Georgia își mută privirea în direcția ceasornicului fixat în perete, spre care se uita cu intensitate Petru Levianu, căutând să găsească ce îl făcea pe acesta să evadeze din nou în acea realitate ce-i diminua sau îi înlătura atitudinea concretă sau senzorială, și care-l detașa de toate cele din jur și de orice relație posibilă, reducându-l la un plan emoțional, cu urmări dintre cele mai absurde. Ceasornicul din perete îi era familiar lui Levianu, nemaifiind privit doar ca “ceva”, ci drept “cineva”, conducând la identificarea unui set de trăsături umane. - Dar tu ce crezi despre Ceasornicul?, rosti articulând cu tărie fiecare cuvânt, parcă în ciuda cuvintelor rostite cu puțin timp înainte, formă manipulatorie prin care Georgia dorea o continuarea a spuselor anterioare. - Hai să-ți zic ceva despre Mina! Ea era în relație cu un Interlop, despre care am înțeles că este unul și același cu Cristian Ceasornicul. Mie mi-a vorbit despre acesta de la prima întâlnire. Apropo de echipa de "mafioți" care vânează averi, ține minte tot ce-ți zic eu acum! Interlopul ăsta are o putere extrem de mare asupra Minei! Ei doi au avut o relație “serioasă”, încât eu am ajuns să cred că respectivul e chiar un fel de “soț” al ei. Ca o justificare a ceea ce urma să zică, Levianu își continuă dezvăluirile pe un registru diferit, schimbând tonalitatea, ca și cum și-ar fi găsit un țap ispășitor pentru toate cuvintele… - Tu mă determini să-ți fac niște mărturisiri pe care altfel n-aș fi vrut să ți le fac - nici n-am crezut că ți le voi face! -, doar ca să înțelegi de ce am zis ce am zis. Ceasornicul îi dirijează viața Minei. El pare să fie “capul”! Și mai cred că “Șeful” ei și cu Interlopul, alias Ceasornicul, se cunosc. Dar tind să cred că “Șeful” e totuna cu Ceasornicul Observând uimirea ce se citea în ochii Georgiei, Levianu își întări încă o data vorbele cu acel strat superficial de credibilitate, prin care avea uneori impresia c-ar convinge. - Da, Ceasornicul există! Trăiește! Mi-am pus și eu oamenii în alertă, am făcut rost de dovezi privind relația lor, deși, paradoxal, acesta este însurat și are și o amantă. - Cât de departe s-a ajuns! - Niciodată nu poți ști unde se poate ajunge cu “vânătorii” de moșteniri și cu nebunii.! Iar Mina știe că eu dețin dovezi. -Dar ce a vrut Mina de la tine? Te-ai intrebat vreodată asta? - Intr-un fel eu imi explic, ea este un vânător de trofee, iar eu am fost pentru ea un trofeu! Vânătorii au acest obicei, de a face colecție de trofee. Zău, nu mă duce capul la altceva! Dar de ce să mă fi ales pe mine drept trofeu, asta chiar nu știu! - Mina e vânătoare de “trofee”? - A fi trofeu, nu e o onoare! Dar Mina pe mine nu m-a iubit, a iubit doar celebritatea mea! Și știu sigur că și tu ești o vânătoare, poate nu de moșteniri, dar de suflete, cu siguranță! Și nu e așa cum îți place ție să susții! Asa este, cum zic eu, căci mi-am simtit sufletul furat! Georgia înghiți în sec și tăcu. - Mi-am amintit acum de o vorbă spusă de Mina la prima întâlnire, pe care atunci n-am băgat-o în seama: "poate mori tu mai întâi, sau poate mor eu mai înainte!”. N-am dat importanță, crezând că sunt niște vorbe fără nicio semnificație. Doar nu era să-mi închipui că mă vrea mort! Dar.. mai știi? După o pauză, continuă: - Mina locuia în casa unui doctor. Deși ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta, am aflat și de Darius, un tânăr care a murit și care a lăsat moștenire un apartament în centrul vechi al orașului, care valora ceva bani. Că a lăsat moștenirea Minei, sau doctorului, nu știu! Dar cred că doctorului, cu clauză ca ea să stea în locuința aceluia. Mie acum îmi sună a altceva asta, prea e cusut totul cu ață albă! Doctorul e un fel de “pește” care are alături o parteneră de “pradă”. Poate că greșesc, dar am dreptul să-mi închipui orice! Și poate că "mafioții" nu sunt altceva decât niște “vânători” sau doritori de moșteniri facile! Asta e Ceasornicul! De unde poți ști că nu el este Doctorul? Dar toate astea sunt zvonuri! Levianu își reluă aproape impasibil cursul vorbelor, de acolo de unde rămăsese: - Hai să te lămuresc! Darius a murit și i-a lăsat o moștenire, ei sau unui doctor. Acum nu știu sigur dacă doctorul e unul și același cu Ceasornicul, dacă Interlopul e același cu Doctorul…! Cert e că un “doctor” s-a “îngrijit” de Darius. Dar termenii ăștia pot fi argotici: "îngrijit", "doctor", etc, dacă nu cumva “doctorul” nu e și fachir! - Darius ce relație avea cu ea?, îndrăzni Georgia să întrebe, gata sa izbucnească în râs la auzul cuvântului “fachir”. Prieten, iubit… ? - Cică au copilărit împreună! Acesta pare să fi fost înțelesul “prieteniei”. Doar că a suferit de o boala. Totusi, mă gândesc: “Darius ăla nu avea familie?, nu avea cine să aibă grijă de el?, mai ales că era și tânăr…”. Mie nu mi-a spus niciodată nimic despre acel Darius. -Dacă nu ți-a zis nimic, de unde știi tu așa de bine toate acestea? - Mi-a zis Ceasornicul! Apoi am întrebat-o pe Mina, cum făcea bani aici, și mi-a răspuns așa: “- Vânam în pădure, apoi a venit Ceasornicul, și am început să traduc”, deci din traduceri… - Vâna în pădure? Ce fel de îndeletnicire mai e și asta? Și ce fel de traduceri…? Cum poate să dovedească ce fel de "traduceri" făcea? - N-am insistat, deși am… rezerve! Se poate vorbi despre fenomenul Mina care poate fi extrem de periculos, ca și fenomenul Ceasornicul, dealtfel! De aici a pornit totul. Să-ți povestesc…! La fiecare sfârșit de săptămână, Mina obișnuia să dispară sistematic. Eram gelos, și odată i-am spus de aceste dispariții. I-am mărturisit ce bănuiesc eu - știam despre “activitate” de la Charlotte, prietena ei -, i-am spus că știu că are o relație și că așteaptă drept moștenire o casă. Ce crezi de asta? Deja se întorsese la vechea ei îndeletnicire, “vânătoarea” de moșteniri. - Înseamnă că și tu erai o pradă bună…! Sau tu erai iubitul, marea iubire a vieții ei?, rosti Georgia, pe un ton ironic. Măcar tu ai fost pentru o vreme posesorul extraordinarei lese a iubirii pentru Mina! Măcar cu amintirea și cu satisfacția asta poți rămâne!?! Amuțiră. Dintr-o dată, Petru Levianu exclamă: - Dumnezeule, dar acela este un ceas, și eu tot timpul am crezut că e Altceva! Vedeam acolo, concret, pe cineva, îl auzeam și-l înțelegeam diferit, procesând informații vizuale distorsionate, dar reale... Cristian Ceasornicul nu există?, deși pare prezent tot timpul printre noi. Nu exista nimic din tot ce mi s-a spus. Inseamnă că tot ce am trăit și am simțit eu, nu este realitate? Dar ce este realitatea? Eu te-am întâlnit cu adevărat pe tine? Tu ești reală? În noaptea asta, când se cern adâncimile cerului, când stelele se oglindesc pe deasupra timpului, clipa asta de întâlnire a noastră, nu cumva este considerată ca nefiindul stării unor ființe ce nu s-au întâlnit, de fapt, în realitate, niciodată? - Datul pasiv este "intuiție" simplă, păru a-și aminti dintr-o dată Georgia. - Te înșeli amarnic! “Datul” vieții nu e ceea ce credeai că știi, nu e nici măcar ceea ce nu credeai că este, moartea fiind mereu în opoziție cu temporalitatea ce-și prelinge sângele într-o continuitate perfectă, în rezonanță cu ceea ce simți. Nu-ți rămâne decât să contempli. Îți întinzi mâinile către cer, dar ele se lasă cuprinse de înghețare, nesomn al ființei degenerate de nevederea și nerecunoasterea ei ca ființă. Existi, deși nu ești cu adevărat. Știai că eu nu sunt eu? Cândva vei ști asta, eu voi fi deja departe de sufletul tău. Abia acum plec la Cazinou… Petru Levianu se ridică și plecă grăbit. Georgia se trezi din visare și privi în jurul ei, însă nu mai văzu pe nimeni. Petru Levianu dispăruse. Când? Ce se întâmplase cu atenția ei? Nu-și mai amintea decât vag de un nume, Cristian Ceasornicul…! Cine era? Privi la acele ceasornicului care păreau în perfectă armonie. Doar îmbrățișarea timpului le mai purta dorurile de colo-colo, de voie sau de nevoie, într-o veșnică încercare, plină de înverșunarea apăsătoare a lucidității temporale. Pașii grei, pe deasupra crustei subțiri de realitate, lăsaseră urme înfipte dureros în cadranul ceasornicului înghețat și în conștiința celor cărora le măsurase Timpul…