Vrăjitorul și Pinguinul

Pinguinul oftă, vibrând ca o coardă de pian lovită de melancolia clipei, de-ai fi zis că-i sângerează carnea de dor, aflat încă sub mușcătura viperei perverse. Rămase clipind ca-ntr-o afundare de inimă sedusă, de-ai fi zis că i s-au scufundat propriile corăbii, acelea care-și mai aveau catargele încă urcate până la cer. Se întinse pentru somn și adormi lin. Câteva bătăi surde în ușă îl treziră și, buimac de somnul mult preaputin, uitând pe moment de locul unde se află, întrebă instinctiv cine e și ce dorește. Bătăile se repetau cu insistență, de data asta fiind acompaniate de un glas subțire de femeie. I se păru? Privi ceasul cu atenție sporită, chinuindu-se a desluși ora. Doar trei ore trecute din noapte și încă se afla în parcare dormind în mașină. - Care ești la ora asta?, rosti cu glas tare. Mai apoi se intrebă: “oare bețivul ăla s-o fi întors, atât de repede s-a terminat aventura?” În timp ce gândurile i se învălmășeau printre pleoapele grele, chior de somn, deschise geamul mașinii și privi. Glasul subțire dar puternic aparținea unei tinere vrăjitoare, ce semăna a Cobră, evident regală, dacă ar fi să ținem cont de vestimentația și machiajul asortat ținutei princiare dar mult prea strâmtă si decoltată-n noapte, văruiala și parfumul reprezentând un kitch de lux la această șărpoaică din parcare. - Helăaaau! Ce fashi, hamor, bei ceva cu mine? Mai degrabă o cafea… Hamor, dacă stau bine să mă gândesc, io nu cre\' că știu gustul la cafeu\' de una singură, așa că vreau s-o beau cu tine, ce zici?! Obitul meu, hai să ne hîncalzim împreună, nițel, rosti plină de efuziune, accentuând fiecare cuvânt în parte, cu entuziasmul specific iubitei emoționate care și-a întâlnit brusc jumătatea. Zicând acestea, tot trăgea energic de portieră, doar-doar o va deschide. - Ptiu, drace, dar tu tocmai ce avusei vise cu șărchi? Hduamni hapără și păzăști, da’€ce față ai tu în tine!, chicoti vrăjitoarea cea pusă pe șotii, abia abținându-se să nu râdă zgomotos. - Ia mai lasă-mă-n’… Mi-e frică de veninul tău! Numai chef de cafea cu tine, n-am acum!, rosti Pinguinul, frecându-se la ochi, vădit supărat că fusese trezit din somn. - Da di shi,bre? Ssssss’ știi că mă ssssssupar pi matali. Breee, tu iaști bărbat, ha? Hunde, bre? Pi chielea tuturor șărchilor, de nu-mi arăți acum di iaști bărbat sau nu?! Ha? Thulai Duamni, da’ fricos mai iești ‘mneata! Dacă tot hai di gând s-o tulesti, di ce-ai mai lăsat portița deschisă și de ce nu-ți scoți sh\' calu’ din grajd?!, insistă domnișoara pe lângă geamul pe jumătate deschis. Io-s femeie di femeie, da’ pen\' tine pot fi ce vrei tu, chiar acum, cado’! Doar pentru tine, cado’! Dacă mă iei sh\' pi mini la ho plimbare cu harmăsaru\' ‘mneatali. Ce zici? Râzând, Pinguinul hotărî să-i facă jocul pe moment, măcar în cuvinte și-i răspunse: - Bre, ca să-ț\' spui drept, parca-ș vre’ să hiii capră, nu femeie, nu șărpoaică. Măcar holeacă, măcar odată să mă vrăjești! Cât privește calu\' meu, acesta mă apără, că se știe bine, cobra-i șmecheră și sare și pe la spate sau cine mai știe pe unde, pe la mama dreacului, la buzunar sau la jugulară. Ha, ha, ha!, și vrei să pui laba sau gheara pi mini? Adică o pui tu și o pun și eu?, râse cu poftă și continuă șarada: șărpoaică cu gheari, phiiii, dreak a mai văzut ashe ceva! - Bre, ia lasă vrăjeală cu mine! Faci ce fak și ce vreau eu sau freci menta pe-a-ici-șa singur, căci cu mine nu ți-o merge, doar nu m-oi considera fo’ huna di haia mai închedicată? Ioooooooooiiiii!, ce greu iești mata de convins, că nu te pot vrăji nicicum, ori zici așa numai de-a drak să-mi faci mie de-a ‘n ciudă! Văzând că Pinguinul bătrân închide geamul mașinii se cățără pe scară și începu să bată puternic cu pumnii în portiera mașinii strigând: - Fujii, ha? De ce-ai închis? Nu te-mpiedici și tu holeacă cu mine? Măcar oleacă, măcar hodată, așa cum ai zis chiar tu, tot un dreak să fie! Câștig și io ceva și mata… Heiii, stai așeaaa, ai hauzât? Hauzi, bre, deschide ușa aia, că m-ai cucerit cu șarmul tău, m-ai dat gata pi loc, atât di fain îmi pari!, zise vrajitoarea insistând. Iritat de zgomotul pe care îl făcea vrăjitoarea regală, neștiind cum să pună capăt mai repede circului ăsta de doi bani, încă chinuit de somnul din care fusese întrerupt, rosti printre dinți cu îndârjire: - Să nu te pună Domnu’ să nu-mi dai pace acum, că te-ai ars cu mine! Vin până în fundul pământului după tine și-ți arăt eu ție, numai așa, de-a dreacului! Acum, marș, cântă la altă ușă, că m-am săturat de tine!, zise înciudat în timp ce deschise ușa în forță pentru a o închide la fel, repetând scena de câteva ori, gândind că astfel scapă de povara agățătoare de pe geam. Vaaaai! Vrăjitoarea alunecă și, în momentul când aceasta se ridică de jos să se cațere din nou pe scară, primi o ușă puternică în cap. Se auzi o bufnitură și niște urlete venind ca din iad. Lovise cobra drept în față și, cu toate însemnele ei regești, aceasta căzu secerată la pământ, înainte să muște de beregata mult visată și să se cuibărească la cald. - M-ai omorât idiotule! Mă duc la poliție! M-ai nenorocit! Mi-ai spart fața! *** Într-o cameră a motelului “La tdzei hilotdzi”, substitut afrodiziac al celor “Trei gratii” si omagiu adus cinstirii personalității vrăjitoarelor și artei vrăjitorești lubrice și libidinale, dormea mort de beat Tiristul care, după incursiunea prelungită pe la barul restaurantului, a ales să petreacă restul nopții împreună cu două vrăjelnice șărpoaice tălmăcind într-o viziune fylogină ideea “hazardului erotic” obscen. Nereușind să mai disocieze cuvântul de imagine, împleticindu-i-se limba-n gură și aproape susținându-și mersul și cu mâinile, ireflotabilul Mierlitz trase pe dreapta, de data asta nimerind patul după cele câteva tentative nereușite, confundând imaginea obiectului real, patul, și în general realitatea obiectivă. Folosindu-se în exprimare de plasticizări ale esenței cuvântului, rosti sincopat: -Nu sunt beat! Pot să vă f’t, vrăjitoarelor, vă termin, ‘n mama voastră de vrăjitoare belele, atât de pricepute de vă dați voi deștepte, de știți toate limbile ăstea de trafic să vorbiți cu mine! ‘mi-aș \'n rasa și\'n tertipurile voastre de ‘iste împOOțite, că vă știu în stare de orice! Cu ultimele forțe, atrăgând atenția asupra sa printr-un limbaj greoi, împleticit de ultimii săi neuroni amețiți de băutură, ireflotoru’ futurolog Merlitz se afla într-o neconcordanță orbitoare între a vrea și a putea, intențiile sale purtând reprezentările glaciale ale unui erotism anchilozat de alcool. Își linse buzele, devenite acum o canapea fracturată de sete și, lăsând aparența unei hidoșenii delicvescente, le ceru un spectacol senzațional de plăceri “iluminate”, totul ca reprezentare ritual fetișistă. -Dă-vă\'n … mea, de nu-mi oferiți acum! Dezbrăcați-vă!, rosti pe un ton poruncitor celor două șărpoaice care, ca la comandă, au început să se dezbrace atingându-se una pe cealaltă în zonele erogene excitându-se reciproc, în același timp stârnind libidoul ireforțabilului Mierlitz, imagine stimulativă pulsiunilor sexuale ale celor implicați. Așezându-se pe o canapea alăturată, vrăjitoarele începură să se ‘tur’eze în fața lui. Îi ofereau un spectacol despre ceea ce nu se vorbește, o antinomie cu sunet și dans erotic menit să stimuleze instinctiv libidoul scumpului Mierlitz. Finalul acestui tablou “metafizic” rămase memorabil. Gemând de placere și, mai ales știindu-se fixate de privirea amețită a tiristului, vrăjitoarele își continuară kitch-ul erotic apelând la subterfugiile de gang, urmând să interpreteze un final apoteotic în falsitatea lui grandioasă. Spre surprinderea lor, sforăieturile erotomanului Mierlitz le întrerupse simfonia și, cu un automatism absolut, acestea aruncară partitura după care își interpretaseră rolurile până atunci. Izbucnind în râs se îmbracară și tăbărâră pe Mierlitz, vrăjitorul cel afundat pe tărâmul oniric al unui altfel de spectacol erotico-subconștient, și-i cotrobăiră buzunarele, și peste tot pe unde apucară, în graba lor de a pleca cât mai repede din camera cu pricina. Găsiră repede portofelul ș-il înșfăcară părăsind încăperea. Și, pe a’ci ți-e drumul! Sărpoaicele dispărură în noapte, vesele pentru prada lor. *** În timp ce Tiristul dormea pe rupte, Pinguinul era la secția de poliție dând cu subsemnatul, povestind și repovestind ceea ce se întâmplase, cu speranța că va fi crezut, dorind să-și dovedească nevinovăția în fața acuzațiilor vrăjitoarei regale, mama și regina tuturor șărpoaicelor, Cobra cea rănită și plină de sânge, care-l acuza de violență și lovituri cauzatoare de moarte. Cum să-ți permiți să lovești cu asemenea cruzime o astfel de făptură translucidă, de-o moralitate mecanizată?! Aceasta impresiona printr-o frumusețe suprarealistă, bazată pe expresia propriului său model interior, lăsând a ieși la iveală miraculosul prostiei prin modul său de a-și manifesta furia senzuală. - Mi-ai fost simpatic, zău așa, însă acu\' mi-ai devenit indigest. Tu nu te uiți la tine, ce pinguin păros ești?!, zise șărpoaica regală, brusc schimbându-și atitudinea printr-o grimasă scabroasă. Asta-i lovitură, să mă păleșsssssti drept în față?! Mai bine mușsssssscai din dosul meu regal,‘mi-ai! Dar n-ai avut curaj! Nu știi sssssă mă înfrunți decât astfel! Eu te-am tratat demn, ca pe o persoană iar tu, hamor, mi-ai spart fața! - Păi, nu trebuia să mă mănânci pe mine dacă zici că-ți provoc indigestie! Bine că mi-ai spus, și mie îmi provoci greață și flatulații, ca reacții spontane la vorbele tale vădit delirante și a gesturilor tale ce-mi apar drept manifestări paranoice! Și mai bine că ți-am spart fața și nu altceva! La urmei urmei nu a fost vina mea. Ce, vroiai să-ți accept avansurile, să spun că da, să mă prefac? Eu spun ce simt, cum simt. Când n-am nevoie de murătură la friptură, zic!, rosti frenetic Pinguinul, de parcă ar fi pictat cuvintele cu limba ca un vajnic emul al lui Dali. - Aha!!! ‘mneatali nu mai simți!!! Bre, tu ești o muraciune, nu io! Hamor, hauzi? Io când fluier, fluier! Cum ziceam, dom’ polițist, stăteam pe o bancă la masă, la aer. Io când cânt la o masă vreau să nu hiu deranjată, vreau să fiu hascultată, hadmirată, eventual haplaudată! Eu cânt așa mai tot timpul, pen’ că am sh\' voce, sh\' can\' nu știu tăti versurili, lălăi sh\' fac vocalize, exact cum am făcut-o și-n seara asta! Aș fi făcut vocalize, pe tonalități diferite dacă nu era domu’ ista d’-a’cia, care să mă… deranjeze. No, acu\', spălând putina, în felu’ ista lovită, crezi că mi-o vinit a zice toate astea ashea, de huna singură? Bre, io m-am lovit singură?! Uitându-se din nou în direcția polițistului care citea declarațiile, amuzat până peste orice așteptare de poveste, vipera regală continuă: - Sper să mă reglez, don’ polițist. Și așa, să continui să vă povestesc… sh\' cum cântam io solemn sh\' răcnit canticelu\', văz că vini moshu\' ista sh\' mă-ntreabă: “Cobră, are you ok?”. Io ham zâs răpidi: “da”; \'pă care mă-ntreabă: “Its hard to sing?”. sh\' io am zâs: \"neeeeeeeee\"; la care iel zâce: “Well, its hard to listen”. Evident, așa fac io când deraiez, mai cant, mai una-alta... M-o întrebat de fapt dacă-i greu să cânt și apoi o zis că-i greu de ascultat și mi-o tras un pumn în bot, uite așa! Din senin! Îți dai seama? - Shi vorghiesti, bre?!, că mă contaminai di la matali di haccentul ista?! Chiar așa am discutat noi doi? Chiar asta te-am întrebat? Iaca, belea, din șărpoaică te transformai în ciuhauă? Ducă-te-ai pe pustii să te duci, cu cine te-o crede! Sincer, la nerăbdarea matali ți-aș fi dat chiar io o mână sau un pumn de ajutor, așa, mulțumește-te, ai primit o portieră în bot! Și ai grijă data viitoare, super ofertă dumping: \"la două numere, al treilea gratis! satisfacție garantată !, și dacă nu-ți convine, îți dau alte numere!\". Hahaha! Numai așa reușesc să-ți distrag atenția, cu una peste bot? De când aștepți tu un altfel de număr de la mine!?! Polististul, sătul de spectacolul oferit și cunoscând-o deja pe vrăjitoarea Regală și desele ei spectacole oferite gratuit cu ocazia diferitelor vizite pe la secția de poliție, surprinsă deseori în parcare cântând pe la diferite mese sau făcând vocalize, când bine, când fals, întrerupse discuția contradictorie dintre cei doi cerându-le cărțile de identitate, inclusiv actele și foaia de parcurs ale mașinii Pinguinului. Acesta se caută în toate buzunarele, apoi în borsetă, și în cele din urmă răscoli și în mașină. Nimic, actele nicăieri. Posibil să fi fost la Tiristul, dar unde să-l găsești acum pe Mierlitz? Își îndreptă privirea către motel și în timp ce-i descifra sigla de la depărtare, “La tdzei hilotdzi”, gândi: “dacă una dintre muze este aici, celelalte două sunt cu Fitirologu’ifutu_rist! Dacă actele mașinii nu-s la mine, cu siguranță sunt la merlinos! Bună logică!. Precizări: Acest text este un pamflet. Combină în același timp un stil stereotip și manierist și oricât de mult vei dori găsirea unui raport semantic între obiectele sau ființele prezentate aici și realitatea arbitrară nu vei putea găsi. Imaginea unui obiect nu este obiectul însuși, descrierea unui personaj nu reprezintă însăși ființa umană care lasă impresia ca s-ar regăsi parțial în descriere, realitatea exterioară nefiind reală ci o imagine subiectivă individualizată despre obiectele ce vin în întâmpinarea ta. Vezi ceea ce ești pregătit să vezi, deslușești realitatea conform propriilor tipare autoimpuse.