Liliana Trif

tu nu mai exiști am ținut pumnii strânși în tot acest răstimp atât de strânși încât au început să sângereze ai devenit fluid te-ai diluat în beția sângelui meu n-am avut vreme să te

Poemul acesta, să n-ai vreo-ndoială, E doar despre noi, despre-o ea și un el, Pe coli de argint, picături de cerneală, Simetric croite... Aproape la fel De parcă o clonă a mâinilor tale Sunt

Cândva mi-or crește aripi de dorul tău să știi Și o să-ți ies în cale, prin poarta inimii, Voi trece ca o vrajă și voi deschide larg Ferestrele albastre să afli că-mi ești drag. Cândva mi-or

- De ce îți apropii de mine obrajii Și cânți la fereastra inimii mele? Parfumul din aer miroase a noapte, La capătul lumii mai ninge cu stele? De ce minutarul întreabă retoric De noi, cei

motto : „O sculptură nu se sfârșește niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal - și în pământ.” Constantin Brâncuși n-aș fi învățat niciodată zborul dacă nu mi-ai fi

mi-am îngustat atât de mult orizontul căutărilor încât nici soarele nu mai răsare din est pentru mine primăverile vin de undeva dinspre nord încep timid dezghețându-mi sufletul razele

poate că tu nu ești decât o axă care trece perpendicular prin centrul inimii mele poate că îți sunt unghi adiacent ca o răscruce între două gânduri abia născute sub tâmpla ninsă de

soarele și luna m-au adoptat dintr-un anticariat prăfuită de timp anii aceia de așteptare mi-au încărunțit paginile mi-au mascat emoțiile eram doar un copil bătrân uitat într-un magazin cu

din două în două ore mă trezesc apoi din patru în patru nu respect niciodată imparitatea deși insomnii îndelungi îmi sfârtecă noaptea dorul de tine ah lipsa aceea pentru care nu s-a

în mine trăiesc concomitent două culori extreme cu unduiri de aripi nebănuite un dialog alb-negru incapabil să facă pace cu emoția care-mi sfâșie cerul sufletului te caut mai ales atunci