Poezie

poem(a)

vers

1 min lectură·27 aprilie 2005

Mediu

8.0

Am uitat zâmbetul pe buze

încă din copilărie

când toată suflarea mă iubea

când mama mă lua peste tot cu ea

și nu știam că-i atât de singură în lume

eram fericită: mă tolăneam zile-n șir pe iarbă

mâncam pământ și vedeam numai soarele

îmi plăcea să merg la înmormântări

și să admir frumusețea răposatului

nu știam că sub pământ nu există soare.

Într-o zi, însă, a venit tristețea -

prin ochii mamei roșii de nesomn, prin oboseala

picioarelor ei necăjite a venit mai întâi

apoi a venit prin toate și peste tot

mult mai adâncă decât o groapă.

Eu însă nu pot vorbi nicidecum despre tristețea mea:

tristețea mâinilor mele, tristețea piciorului meu stâng,

tristețea dinților mei, tristețea lucrurilor mele

fiindcă pentru toți sunt \"omul care râde\" și doar atât.

Numai tristețea zâmbetului meu

îmi trădează uneori adevărata viață.

002.856

Liliana Armasu. “poem(a).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/liliana-armasu/poezie/118576/poema

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.